La un bilet de tren distanță
Am urcat în tren cu teamă că-i departe, cu biletul descărcat electronic și cu bateria plină, în caz că vine vreun control. Mereu atentă, de parcă Iașiul, unde trebuia să cobor, nu era capăt de linie. Ajunsă acolo am căutat Personalul, că pentru mine a rămas Personal de atunci și m-am dus să cumpăr bilet tot uitându-mă în urmă, de parcă ar fi putut să dispară, cu tot cu șine.
Abia după ce am urcat și am pornit spre sat peisajele au început să arate a acasă, a drumul pe care-l făceam spre mamaie în fiecare vară. Am stat cu ochii lipiți de geam, stație după stație, verificând online traseul, să văd cât mai am până la mine. Și de emoție m-am dus în ușa vagonului mult mai devreme, lângă domnișoare de la țară, cu pielea mângâiată de soare și purtând strălucirea unui copil crescut alergând.
La gară am fost așteptată. Din fericire, pentru că deși drumul era același ca acum 20 de ani, satul era complet diferit. Viața continua în jurul ei, dar șoseaua rămăsese aceeași. Iar acasă… Mi s-a confirmat mai clar ca niciodată că acasă este un sentiment. Casa în sine era ușor diferită, cu leagănul umbrit în față și cu masa. Dar se simția acasă. Am găsit grădina dinspre ea golașă. Și nu erau nici gladiole. Dar se simțea ACASĂ. Iar mobila… normal că nu mai era la loc după atâția ani. Paturile din camera unde dormea mamaie poate să fi fost „la locul lor”. Și se simțea acasă. Acolo, unde numai poarta înghețase în timp.
Poarta și părul din spatele casei. Mare, că nici azi nu-i văd vârful! Iar sub păr, liniște. Liniște ca în copilărie, liniște ca acasă, liniște ca cele mai fericite amintiri. Liniște cu sunet de păsărele, miros de salcâmi înfloriți aduși de adiere de vânt și amintirea gustului de pere și zarzări, primele, aduse de mamaie în șorț când prindeau să se coacă, diminețile. Crengile sunt sus. Nici Copilul nu a putut să se cațere atunci și nici femeia nu poate acum. Dar ne-am dorit mereu, amândoi.
Aici m-am despărțit de copilărie. Aici m-am simțit ultima dată cu adevărat mică și magică. Aici făceam săgeți din stuf și arc din crengi de liliac. Aici eram când vedeam zâne și nu mă puteai convinge că ele de fapt nu există. Pentru că eu le vedeam! Le aducea vântul, aveau părul portocaliu iar obrajii lor aveau culoarea zarzărilor!
Și îmi fusese dor să întâlnesc Copilul. Așa cum l-am lăsat aici, ultima dată când am plecat, paznic al amintirilor. L-am lăsat și am luat cu mine în schimb o adolescentă timidă. Iar Copilul nu m-a judecat. A știut mereu că a avut aici o misiune, pe care a înțeles-o mai bine decât mine. Și mi-a spus că l-am lăsat pentru că a vrut să rămână. Și că este în regulă uneori să uit. Și că de aia este al acolo: să îmi amintească.
Iar de data asta nu am mai plecat cu teama că o să mă judece și că l-am abandonat. De data asta ne-am despărțit prieteni, legați pe viață. Eu și Copilul, mereu la un bilet de tren distanță unul de celălalt.
