Ziduri

Despre mine se spune cel mai des, pe față, pe dos și pe la colțuri, că am imaginație. Că sunt creativă. Dar mie nu mi s-a părut mereu așa. Am fost un copil timid, care a crescut într-un adult introvert.

Nu am știut niciodată ce fac sau ce vreau să devin. Nu am știut niciodată încotro mă îndrept. Am auzit că există oameni care știu. Nu eu. Nu încă. Am auzit, demult, că ar fi oameni care știu. Iar cărțile lui Coelho (îi citisem până pe la 19 ani cam tot ce era publicat deja) vorbeau despre oameni care își cunosc Menirea. Că există oameni cărora le-a picat într-o zi în brațe o pană de scris, un stilou, o cameră de filmat sau mai știu eu ce, iar de atunci au știut exact ce vor face. Ni se spune mereu că trebuie să luptăm pentru ceea ce vrem! Că trebuie să credem în visele noastre! Dar eu nu am avut niciodată un vis.

Eu nu am avut niciodată așa un moment de revelație. Și am fost foarte dezamăgită de mine pentru că nu am avut. Apoi pentru că nu am sau nu am avut ceea ce aveau alții la anii mei sau la etapa aia din viață. Dar am descoperit mereu că într-o oarecare măsură, pot mai mult decât mi-am imaginat vreodată. Până la 30 de ani nu am știut exact nici măcar cine sunt, cât sunt dispusă să tolerez, unde îmi sunt limitele. Și nu mi-am imaginat niciodată nici măcar o secundă din ceea ce sunt azi.

Viața mea nu a fost niciodată și nici nu este un munte. Când te uiti la un munte, vezi vârful. Știi ce e acolo, sus. Eu în schimb, am cățărat mereu ziduri sau am deschis porți ale căror lacăte erau formate din puzzle-uri. Mă îndrept și eu tot către ceva ce pare să fie undeva, în centru. Și după literalmente zeci de ani în care am fost frustrată că nu am vedere spre destinație, încep acum să mă bucur de priveliște. Uneori porțile cedează foarte ușor, le descui de parcă mă așteptau, se dau la o parte și mă întâmpină. Alteori bâjbâi în întuneric, căutând, râcâi pereții crezând că am găsit intrarea, nu aud cărămizi căzând peste mine la timp să mă apăr, izbesc în frustrare. Iar când în sfârșit găsesc poarta veche, ruginită, se deschide cu vaiet iar eu trebuie să mă împing în ea cu toată greutatea. 

Am început de la o vreme să-mi iau timp după fiecare etapă, să îmi ling rănile, să-mi plâng pierderile, să apreciez progresul, să mă bucur de pașii mei mici și de cât este lumea de frumoasă. Am început să obțin, pas cu pas, liniște. Și până acum mă temeam că nu va dura, sau mai rău, îmi spuneam că nu o merit atunci când vine ușor. Dar am învățat că e OK să mă bucur. Că oricât ar dura, e a mea, e frumoasă și e muncită.

Și am învățat că deși uneori între două ziduri găsesc un colț de iad, uneori vin etape mai bune. Că merită să înaintez. Că oricâte asemenea grădini aș străbate, mă așteaptă și una parcă făcută de ceva îngeri, anume pentru mine. Iar grădina AIA merită. Orice ar fi la capăt, sau dacă vreți, în centru, merită. Cred asta. Simt asta. Nu trebuie să o văd. Pentru că îmi ajunge să mi-o spună simțurile, care până acum au avut dreptate. 

Așa că trebuie să merg înainte. Pentru că, vorba unei glume, înainte era mai bine.