Gladiole
La mulți ani, mamaie! Îți scriu să-ți spun că zilele astea mi-am dat seama că-ți uit, cu fiecare zi care trece, chipul. Până la punctul în care nu știu dacă a mai rămas ceva de uitat. Dar cu toate astea, încă te văd.
Mă gândesc la tine și văd o icoană, la baza căreia arde o candelă cu flacără mică și strălucitoare. Atât de strălucitoare încât Fecioara (sau Fiul?) pare fără chip. Și aud un glas blând, șoptind ca din culise „Înger, îngerașul meu”. Apoi văd mâini, venind peste umerii lui Ionut. Este micuț de tot și încă blond pui, încă sâsâit și peltic, întorcând confuz capul de la mine la icoană. Văd cum îi lipești mânuțele în rugăciune și te aud cum îl lauzi, și simt ce spui fără să aud.
Mai văd un batic, și-mi amintesc exact modelul, deși nu îl pot descrie. Îmi amintesc exact gestul cu care îl aranjai la spate agitată când te supăram. Și un șorț de bucătărie, venind din grădină, scoțând mai multe zarzări decât mi-aș fi putut imagina vreodată că or să încapă în buzunarele alea, și împărțindu-le între noi.
Și te mai văd în gladiole. Îmi amintesc foarte bine gladiole albe și roșii, pe poteca spre casă. Până în ziua de azi, vreo 25 de ani mai târziu, văd gladiole și îmi amintesc instant de copilărie. Și odată cu ele văd ca printr-o perdea de aer fierbinte casa, treptele, cuptorul din curte, dulceața de nuci și turnul traforat. Și simt miros de apret și de rece. Uneori doar una dintre toate astea. Alteori se ingrămădesc în mintea mea: imagini, gusturi, mirosuri și senzații deopotrivă.
Îți simt, mai intens decât orice altceva, plutind peste ani, iubirea. Și-mi amintesc că 3 golani avea mama. Și numai o fetiță. Sunt, deci, specială. Îmi amintesc cum am amorțit când ai plecat, cum te visam spunând că nu mă lași singură și cum, deși conștientizam că nu ai să mai vii niciodată, nu îmi amintesc să îți fi dus vreodată dorul. Și nu știu de ce mi-au trebuit mai bine de 20 de ani să îmi permit să te comemorez cu adevărat.
Azi mă simt protejată și iubită pentru că am un nume cu o poveste. Nu mă mai întreb „ce ar fi fost dacă”, nu mai calculez câți ani ai fi avut. Și știu, fără să fiu o femeie credincioasă, că ceea ce simt acum, când în sfârșit îmi dau voie să plâng, că raiul există. Ceea ce vibrează în mine de atâta timp, lacrimile astea care curg fără să mă doară, acceptarea, nostalgia din fiecare gladiolă care arată a copilărie, trebuie să aibă o sursă. Este putere în ele. Este dovada că nimic nu se pierde, totul se transformă. Și că lumea este plină de magie.
