Singură

Pe la vreo 20 și un pic de ani scriam pe blog o postare pe care acum nu o mai găsesc, pentru că blogul nu mai există, despre singurătate. Spuneam cum mă simt singură și cum deși sunt oameni în jurul meu, îmi duc luptele eu cu mine și că până la urmă am venit pe lume fără nimic și tot fără nimic vom pleca.

Acum eu înțeleg că pe la vreo 20 de ani oi fi sunat mai dramatic și mai prăpăstios, văd de unde și până unde lumea încerca să mă înveselească și să-mi spuie că aideplm am prieteni și nu îmi dau eu seama cât sunt eu de înconjurată de bășinuțe sclipicioase de inorogi și nori pufoși. Da nu-i văd eu!!

Și nu am înțeles atunci și nu înțeleg nici acum de ce lumea vede singurătatea drept blestem. Vedeți voi, pentru unii singurătatea este un prieten. Ne place să ne scoatem pe noi înșine la o cafeluță sau la o plimbare în parc. Și nu simțim că lipsește absolut nimic în momentul ăla.

În urmă cu vreo doi ani am ieșit la cafea cu doi foști colegi, unul însurat iar al doilea pe care să se dea pe semnătură și au încercat să mă convingă că mi-ar fi mai bine cu cineva, că nu îmi dau eu seama că aș fi mai fericită cu hăndrălău, că sunt defensivă când spun că sunt fericită singură. Faptul că nu mi-a bubuit o venă în ziua aia a fost numit de cercetătorii britanici drept miracol.

De ce este singurătatea atât de blamată? De ce este atât de suspect? Este chiar atât de surprinzător faptul că un om își este suficient așa cum este? Ce Doamne iarta-mă dă de înțeles din felul în care mă prezint că aș fi o companie mai plăcută pentru alții decât pentru mine?

Au existat, este drept, și vremuri când mă simțeam singură. La facultate de exemplu. Ziua mea este la început de octombrie. Anul începea pe 1. Cheltuieli, taxe plătite, alergătură. Până pe 7 se duceau naibii toți banii și în primul an nu știa absolut nimeni de mine. Când m-au sunat ai mei cu urale și cu toate cele am plâns.

Iar apoi m-am simțit singură în vreo două relații. Trăgeam de cai morți. Era mai interesantă mami sau era mai interesantă prietena aia legat de care nu trebuia să îmi fac griji. Nu se voia despărțire? De ce ne-am despărți? Suntem perfecți împreună. Și nu am făcut greșeala de a pune botul o singură dată. Am făcut-o de vreo 3, să fiu sigură că se imprimă bine lecția. Iar despărțirea, desigur, i-a șocat și a venit de nicăieri de fiecare dată.

Apoi am fost la viața mea în grupuri, mai mici sau mai mari, în care nu se ținea cont de ideile mele. Eu nu sunt un lider. Dacă mă pui într-o grămadă, eu aș spune că sunt omul cu idei creative. Suporterul. Sau poate asta eram la vremea aia. Naiba mai știe. Și credeam că fără ei voi fi singură.

Mi-a trebuit terapie să constat să îmi sunt de ajuns. Că este OK să fiu singură, că mă simt întreagă. Că eu, aici, acum, îmi sunt de ajuns. Este în regulă să nu am pe cineva. Că este OK să fiu eu însemi. Și este absolut superb. Iar cei mai apreciați prieteni din viața mea în momentul ăsta sunt cei lângă care pot să tac. Lângă care nu simt nevoia să spun ceva ca să fiu auzită.

Și îmi vin în minte două citate legate de toate astea. Pe primul, auzit la Chris Simion în „Care dintre noi”, îl redau din memorie:

Când faci acrobații la înălțime, fără plasă, fiecare secundă poate fi fatală. Oamenii din jurul tău sunt cu tine, dar sunt jos. Unii au curajul să participe. Alții nici măcar nu intră în sală, așteptând să dai tu un semn de viață dacă scapi teafăr.

Care dintre noi – Chris Simion