Femei(e)

Mi-a luat ceva vreme să mă numesc femeie. Și să fiu mândră că sunt una. Vezi tu, când treci de o anumită vârstă, lumea începe să vorbească despre bărbați și… fete. Deși nu mă simt de vârsta mea, nici nu mă văd de ceva vreme copil atunci când mă uit în oglindă.

Rețelele de socializare îmi amintesc uneori cum arătam acum 5, 10 sau mai mulți ani. Și când public pozele alea mi se spune că arăt la fel. Dar eu mă uit în ochii mei în imagini și apoi în oglindă. Și văd o evoluție imensă. Am fost „dresate” să fim modeste și am crescut cu „de ce ăla poate și tu nu”. Așa că o vreme mi s-a părut normal să nu îmi placă ce văd în oglindă și să îmi tot repet că ar trebui să fiu mai frumoasă decât X sau Y. Așa că pe la vreo 25 de ani plângeam că nu am cine știe ce carieră, copii, casă și naiba mai știe ce, fără să am genul de familie care mă presează în direcția asta.

Am foarte mare noroc cu femeile din jurul meu.

Mama nu a renunțat niciodată. Și a avut încredere să decidă, alături de tata, să mă dea la facultate unde simt, nu unde se fac bani. Își dorește să fiu liniștită și fericită, nu bogată material. Și prin asta mă face une dintre cele mai avute femei din lume. A muncit enorm pentru toată familia și datorită ei, deși terenul nu a fost mereu stabil, nu ne-am sfărâmat sub cutremur.

Iar celelalte femei din jurul meu… Este ironic cât sunt de mișto, dacă te gândești că eu nu cred că mă pricep la oameni.

De la terapeuta mea am învățat printre multe altele să am încredere în alegerile mele în materie de prieteni, dacă tot spun că sunt oameni atât de mișto. Că cei din jurul meu vor ști când și cum să îmi spună că am sărit calul și când să mă încurajeze. Și când am ascultat de treaba asta viața mea a devenit infinit mai bună.

De la antrenoarea mea am învățat că este perfect în regulă să îmi placă de mine. Știam asta. Dar când mi-a zis și ea AM ÎNȚELES, știți cum spun? Este una dintre femeile datorită căreia mă simt foarte bine în pielea mea și îmi place de mine mai mult ca niciodată. Este un sentiment absolut demențial să te uiți în oglindă și, în timp ce conștientizezi că e de lucru, să vezi o bunăciune. Și când te gândești că ne-am cunoscut datorită unei cărți…

Artista care mă tatuează este o încântare. Nu știu dacă vă puteți imagina cât de frumoasă și liniștită mă simt când calc în salon. Ultimele două tatuaje sunt făcut pe trunchi. Ceea ce când te-ai simțit grăsuță o vreme… e mare lucru. Mă liniștește să merg la ea, să stăm cu un suc sau cafeluță cât face ultimele detalii la design, să facem pauze…

Iar prietenele mele… Ce binecuvântare să mă aflu printre asemenea oameni. Să fiu considerată prietenă de persoane cu care pot vorbi în contradictoriu fără să se supere cineva, care nu o iau personal când dispar pentru că am nevoie de timp cu mine, care simt când este nevoie să plâng pe umărul cuiva. Care atunci când mă găsesc au răbdare să mă deschid. Care nu iau liniștea drept insultă și lângă care pot să tac fără să mă simt stingheră.

Și mai am o comunitate pe Insta. O mie și un pic. Unii ar considera-o mică, dar în ochii mei este imensă. Femei mișto rău de tot, printre care mi-am găsit de-a lungul timpului, îndrăznesc să spun, prietene. Cu care discut uneori teme pe care nu le abordez cu altcineva. Este așa o liniște și o frumusețe în a găsi înțelegere în vorbele unei ființe care teoretic ți-e străină… Cu câteva mă văd regulat, cu alte câteva când ne permite timpul.

Mi-a luat o vreme să ajung aici. Știu că unele au ajuns de mult timp, iar altele nu încă. Unele femei m-au așteptat și m-au îmbrățișat. Cu altele m-am întâlnit pe traseu, ne-am șters lacrimile și mucii cum am putut una alteia și a trebuit să o luăm pe drumuri diferite. Pe altele am să le aștept un pic, să continuăm împreună. Am învățat să le las în pace pe cele despre care am păreri proaste. Merită mai mult, merită pe cineva care le înțelege. Și am învățat să plec de unde mă simt judecată. Merit la rândul meu mai mult.

Cărțile pe care le citesc zilele astea, despre mediu și consumerism, îmi arată că lumea o ia la vale. Știrile la fel. Așa că citesc cu încetinitorul și uneori mă năpădește tristețea. Dar cumva nu sunt singură. Chiar dacă uneori, fizic, sunt numai eu. Port în suflet femeile de la care am învățat să fiu om, să am încredere în mine, să mă bucur de succesul altora fără să îl consider eșecul meu, să mă celebrez și să le aplaud. Și duc toată forța lor cu mine.