De ce scriu

De ce scriu? Pentru că uneori așa îmi vine. Pentru că am idei. Pentru că îmi place. Pentru că nu mă pot lăsa. Cam astea ar fi versiunile scurte ale răspunsului.

Versiunea lungă este că, deși nu am mereu inspirație, asta știu cel mai bine să fac: să scriu. Din poveștile familiei cu mine mică cel puțin, creez povești mai mult sau mai puțin fantastice de când mă știu. Pentru că se pare că am învățat să vorbesc și să recit poezii înca de dinainte de a ști să merg. Și am învățat să citesc pe nesimțite. Deci într-un fel sau altul, sunt atrasă de cuvinte de mai mult de 30 de ani.

Am fost copilul care adora să scrie compuneri pentru temele de la școală mai mult decât orice altceva, compuneri pe care mama le căuta prin cărți, încercând să-și dea seama pe unde le-am găsit. Și am fost copilul care adora să citească, cu abonament la bibliotecă.

Mi-a fost dor de compuneri când am început facultatea, așa că de pe la 19 ani, am început să am bloguri. 3 dintre ele nu mai există. Am avut blog înainte să fie cool, înainte să înțeleg ce e aia Social Media, fără planuri de conținut sau strategii de știu eu ce. Și a existat chiar o vreme când am deviat de la ele și am încercat să scriu advertoriale. Și am descoperit că scrisul ăla, comercial, forțat, nu prea e de mine.

Sunt acum la al patrulea blog. Au existat pauze între ele. Uneori de luni, alteori de ani. Dar scrisul este ceva ce mereu se întoarce la mine, chiar dacă eu îl mai uit. Sunt zile în care inspirația se cere pur și simplu căutată, când mă uit în jur după ea, prin cursuri, prin cărți, exerciții și cursuri. Și sunt zile în care vine și mi se pune în brațe în tramvai, între două stații. Iar atunci eu notez repede ideea, scriu două rânduri când ajung acasă, și o las pentru mai târziu, când iar nu am stare, când gândurile nu mai au stare și năvălesc afară din subconștient direct prin degete, pe tastatură, fără să fi trecut controlul logicii sau al vreunui plan.

Scriu pentru că sunt cumva un suflet de cerneală, fie ea fizică sau „electronică”. Scriu pentru că fără cuvinte nu aș mai fi. Și pentru că îmi place să aud că alții se regăsesc în cuvintele mele, că înțeleg exact ce vreu să spun chiar și atunci când nu spun, că au râs ori au plâns citind. Pentru că prin scris îmi găsesc liniște.

***********************************************

Text scris pentru primul exercițiu din această provocare.