Rescriu istoria mea

Bună! Sunt Luciana. Probabil vă întrebați cum am ajuns aici, în momentul în care stau la laptop, în bustieră și pantaloni scurți, într-o zi cu cod roșu de caniculă, să rescriu istoria mea.

Ei bine, m-am născut într-o zi de sâmbătă. Pe 7 octombrie mai exact. La 4 dimineața. Îmi place să cred că era frig și că de aia caut de atunci căldura verii…că m-am născut fără, cum ar veni. Generala și liceul au trecut, acum că mă uit în urmă, pe nesimțite. Am studiat Traduceri în facultate. La Universitatea Tehnică de Construcții București. Știu, sună ciudat, dar vă promit că există și e chiar mișto. Am avut profesori interesanți (majoritatea) cu cabine de interpretare și tot tacâmul. Și nu prea a trebuit să tocesc.

Și mi se pare că acolo am început eu să mă formez ca om. Abia atunci, în facultate, a trebuit să învăț să mă maturizez. Eram dintr-o dată singură, în camera mea de cămin, între străini, cu ziua mea în câteva zile, fără să mă bucur de ea, pentru că aveam de pus la punct detalii legate de cazare, formalități de înscriere, amețeli. Dar am învățat să fiu pe cont propriu, să am grijă de mine cât de cât, să îmi prioritizez cheltuielile… înțelegeți voi.

Am sărit apoi între locuri de muncă prin call centere, până m-am potolit vreo 5 ani jumate în turism, iar acum sunt în IT. Ish. De-a lungul timpului, am trecut prin 3 bloguri (Printre Fluturi, Momentul Meu, alucianna.ro), doua cursuri de teatru (Arthesium și Doroftei Art), unul de scriere creativă și o gramaaada de cărți (găsiți recenzii pe pagina de YouTube). 

Regrete? Cred că am unul singur: că nu am renunțat mai devreme. Obișnuiam să regret că nu m-am apucat mai devreme…de drumeții, de blog, de YouTube, de teatru, de terapie, de naiba mai știu eu ce. Dar am învățat în timp că unele experiențe vin la tine când ești gata. Că tu te duci la ele când ești gata.

Dar trăim într-o societate în care ți se spune să duci lucrurile până la capăt și că nu este OK să renunți. Că trebuie să duci lucrurile la capăt. Desigur, eu nu spun să te apuci de ce îți vine și să lași jucăriile în drum, că tu te-ai plictisit. Asta a fost la mine… credeam că m-am plictisit, când obosisem. Când eram stoarsă dincolo de absolut orice limite. Și am renunțat la mine, să dau lor. Nu am mai filmat, nu am mai postat atât de des. Iar asta este dubios, pentru că eu așa mă exprim. Dacă mă opresc din scris, mă opresc din tot.

Îmi doresc să fi renunțat la timp și să nu îmi fi păsat de ceilalți. Să fi oprit discuția și să fi spus că eu nu. Că eu am mai spus și înainte că nu mai rezist și că iată, am ajuns la capătul puterilor. Să îmi fi luat apărarea. Și mi se pare cumva ironic, pentru că au existat în viețisoara mea (de iată 34 de ani) oameni și situații care au stat în viața mea mai mult și mai dureros. Evenimente care m-au deviat de pe șine iar apoi m-au scos din priză. Și mult timp am crezut că le-aș schimba cu prima ocazie.

Dar dacă aș sta să rescriu istoria mea, aș renunța mai devreme. Nu aș mai crede în prostiile alea că vai de mine poți, trebuie să duci lucruri la capăt, să știu eu ce. Uneori trebuie să renunți. Atâta timp cât nu e viața cuiva în joc, desigur. Uneori trebuie să te pui pe primul loc și să lași camionul cu rahat să intre în zid fără tine.

*******************************************************

Text scris pentru al doilea exercițiu din această provocare.