Între mine și ea
Distanța dintre mine și ea este doar un geam de sticlă ce reflectă lumina, de altfel puțină, în camera mică. Nu e mare lucru pe lângă mine… măsuța de toaletă din față, o canapea lângă… Și multe lucruri împrăștiate. Mă uit în oglindă, însă acolo nu sunt eu. Sunt ceea ce vor vedea ceilalți. Aici, fetele m-au ajutat să îmi prind codițe și de ele, cu ace de siguranță, funde. Aici, inima îmi bate să îmi spargă pieptul. Mi-e frică. Mi-e incredibil de frică. De eșec. Dezamăgire. Dar nu pentru mine. Am făcut asta. De zeci, poate sute de ori. Știu că voi putea. Mereu am putut, mereu am fost bine. Voi fi și acum. Miros degețelul de rom din ceașca de cafea, înainte să îl beau scurt. Puțin, cât să îmi dezlege limba și să îmbete emoțiile, fără să mă îmbete și pe mine.
Fata din oglindă se uită la mine ștrengar, copilăros, cu zâmbetul cuiva care crede că știe ce este viața și privirea altui om, a unuia care încă nu știe cât de mult se înșală. Își îndreaptă spatele odată cu mine. Pășesc de lângă oglindă, complet posedată de Ea. Este ca și cum aș controla, din telecomandă, un roboțel pe care stau în echilibru. Mă aștept să mă împiedic, dar sunt surprinsă că nu o fac. Am sforile, asta trebuie să țin minte. Am TOATE sforile iar la nevoie, femeile mele mă vor ajuta să le trag. Da, femeile MELE. În jurul meu, mă prind de mână, să îmi dea curaj, și ele posedate, și ele controlând propriile telecomenzi, trăgând sfori. Suntem aici, toate. Una pentru cealaltă, împreună. Vom ști să ne salvăm, la nevoie. Sau vom cădea împreună. Pentru ele mă tem de eșec. Dacă o să cad… și le iau după mine? Pășesc ușor în afara cămăruței. Iar dincolo de ea… lumină!
Lumină, iar frica dispare. Dar nu e o topire… nu! Mă simt de parcă toată frica și presiunea ei au spart un baraj, iar acum apa curge în cascadă, liberă, fără să deranjeze, fără să rănească, în valuri de adrenalină. Plutesc, îmbătată de curenții ei, între mobilă, pahare, haine și femeile mele. Femeile mele, certurile, zâmbetele, lacrimile și mândriile lor. Ce bucurie! Ce bucurie să cunoști asemenea oameni! Ce bucurie să poți împărtăși cu ele ceva ATÂT de frumos… și ce frumoase sunt ele. Lângă ele mă simt și eu frumoasă și puternică. Și îmi amintesc, în timp ce trag sforile roboțelului meu, de fiecare pas care ne-a adus până aici. De momentele care ne-au învățat să ne echilibrăm separat, apoi una de cealaltă. De clipele în care am vrut să renunțăm, apoi am decis că vom merge mai departe. De cum am învățat regulile jocului și am rămas în el împreună, de mașinăria asta perfectă pe care nu îmi mai amintesc să o fi trăit vreodată. Da… frica poate fi nocivă. Și oboseala poate fi. Și nervii care vin cu ele. Și dorința de a evada. Dar legătura care vine cu ele…
Ne învârtim împreună, posedate de roboței noștri și sforile lor, dar atente să nu pierdem partea noastră de control. Trebuie să ne completăm cu mașinăriile astea, nu să devenim ele… Îmi va fi dor de asta, deși nu știu dacă am să o mai trăiesc vreodată. Adrenalina, amețeala, echipa, complicitatea…Doamne, trebuie să le trăiești. Să le fi trăit măcar o dată, să înțelegi cât este de dulce experiența asta.
Vreau să plâng, dar presiunea se adună la loc în mine iar lacrimile refuză să curgă. Vreau să plâng, dar acum îmi este iar teamă. Și lumina se stinge cu o bubuitură.
Și apoi, publicul. Fata din oglindă se topește, lăsându-mă sub aplauze. Fără ea, dar cu Femeile. Cu colegele mele de echipă și de scenă. Tremur, respir sacadat și fac câțiva pași, de probă, să văd dacă îmi amintesc cum se merge pe picioarele mele. Lumina prin care nu vedeam până acum dincolo de scenă se topește și mă îmbrățișează cald pe măsură ce mă apropii de marginea ei și apare publicul. Prietenii mei și ai lor. Le văd mândria de a fi acolo, împărtășind asta cu noi. Bucuria. S-a terminat. Abia așteptam să se termine. Dar acum… Acum mai vreau!
