Luana și fântâna dintre lumi

Era Ajunul Crăciunului. Luana, cu un geamantan aproape cât ea de mare, pășea timid pe aleea plină de zăpadă a casei în care, spera, urma să își petreacă viața. Din buzunar se întrezăreau un creion și un petic de hârtie cu multe cuvinte scrise stângaci și îngrămădit. Se înserase deja. Trecuse de gardul rigid, metalic, și înfiorător de rece și vedea clădirea, la câțiva metri în față.

O casă frumoasă, cu două etaje, care, îi spusese Eduard, șoferul, avea o cameră mare la parter, cu un brad superb, și o curte, în spate, unde avea să se joace vara.

A pășit în hol, și s-a scuturat ușor de zăpadă. Interiorul era ca cel din poveștile pe care le citise până la cei 9 ani ai săi: încăperea mică avea o ușiță în dreapta, unde Clara, servitoarea de vreo 60 de ani care se grăbi să o ajute, îi puse haina. În față se deschidea o cameră mare de tot, din care clipoceau lumini colorate. În stânga, urcau scările.

Luana înaintă ușor, și Timid. Privi curioasă în cameră.

– Vino, draga mea! Intră! Aici sunt cadourile tale. Nu trebuie să le deschizi, până mâine dimineață. Așa e tradiția în familia asta!

Elena era o femeie scundă, blondă, ca și Luana. Iar ochii îi erau tot negri.

– De azi voi fi mama ta, scumpa mea. Dar stai liniștită! Nu trebuie să îmi spui mamă, sau ceva asemănător, dacă nu simți nevoia. Soțul meu va ajunge tot mâine dimineață. Vino să îți arăt camera ta!

O conduse pe scări, sus, la mansardă. Exact cum își dorise. O cameră în care tavanul să ia unghiul acoperișului. O cameră nici mică, nici mare, cu pat în dreapta, imediat lângă ușă. Între peretele din față și fereastra care se întindea pe toată lungimea odăii, era o ladă foarte lată, acoperită de o saltea. Era compartimentată astfel încât să încapă acolo pilota, perne, și jucării. Deasupra patului, rafturi. În stânga, un birou, sub mult dorita porțiune de tavan înclinat, cu un scaun în față și unul alături, spre geam, iar lângă ușă, șifonierul.

– Hai, nu fi timidă! Clara te va ajuta să despachetezi. Mă duc să pregătesc masa.

Elena ieși tăcut din cameră, iar în locul ei intră bătrâna.

– Hai fetiță mică, să te ajut! Cred că ești udă toată! Luana zici că te cheamă? Vino încoace. Nici nu ai cine știe ce haine sărăcuța de tine. Ciiine știe cum te-or  fi îngrijit ăia la orfelinat! Uite aici prosoape, mititico! Mai ai câteva haine în dulap. Părinții tăi au cumpărat câte ceva, dar nu îți știau măsura.

Luana nu schița nici un gest. Era ceva special la acea cameră, și nu știa ce. Privi pe geam. În curtea din spate, undeva în dreapta, era o fântână arteziană. Să tot fi avut vreun metru și ceva înălțime. Reprezenta un cap de leu, prins in piatră, din gura căruia curgea apă. Și și-a dat seama că acea fântână îi dă senzația aceea ciudată. Faptul că poate să o vadă atât de bine din cameră. Și mai era ceva ciudat: în jurul fântânii, pe o suprafață de câțiva centimetri. Era o iarbă atât de verde, că te așteptai să apară și câte un fluture, de nicăieri, din zăpadă.

Clara, cu experiența celor 60 de ani, simți imediat nedumerirea și misterul din inima copilei:

– Fântâna este foarte veche, copilă! Nimeni nu știe cât este de veche de fapt. Mai veche decât casa. Când părinții tatălui tău, Radu, au ridicat casa, fântâna era deja aici. Iarba este mereu verde în jurul ei. Auzeam când eram mică, iar mama lucra aici în locul meu, că ar avea legături cu Spiritele Sărbătorilor. Cu Crăciunul, cu Paștele…Se spunea că de fiecare sărbătoare, fântâna face un miracol. Dar nu un miracol ca alea de la televizor. Unul, pentru un om care merită cu adevărat. Unul care crede. I se spune Fântâna dintre Lumi.

Când camera fu gata și Luana îmbrăcată, coborâră la cină.

– Nu vom lua azi tradiționala cină de Ajun. Ci mâine, să ajungă și Radu. Sper să nu te simți ciudat.

Masa fu liniștită, iar fata nu își putea lua ochii de la brad. Și de la cele câteva cadouri care o așteptau, cuminți, cu hârtia lucind de la instalația din pom. Noua mămică o duse la somn, ba chiar îi citi o poveste, să adoarmă ușor, și o înveli. Primi și primul pupic de „Noapte bună!”

Adormi zâmbind. Pe la miezul nopții însă, auzi ceva ciudat. Un clipocit, de parcă fântâna din grădină curgea chiar lângă ea. Se ridică în genunchi, și merse târâș pe lada cu saltea. Se uită aproape cu teamă la fântână. Și nu îi veni a crede ce vedea.

Apa se prelingea din gura leului într-o șuviță de argint albăstrui, luminos, către bazinul mic de sub regele animalelor, și apoi se răsfira magic, în trei, spre bazinul mare de la bază. Acolo, în el, ceva se întâmpla. De parcă firul magic prindea viață și vroia să se joace.

Fata se gândi dacă nu cumva visează. Sub ochii ei negri, magia continua. Un fel de abur păru să se ridice din apă, ca fermecat. Pe măsură ce se înălța, părea că se desprinde de locul din care plecase, și capătă contur: o pasăre. Una albastru argintie, care sorbea toată lumina fântânii. Și, de parcă ar fi știut că este văzută, dansă grațios în aer, precum dansau pe gheață fetele de la televizor.

Deodată, pasărea se îndreptă spre fereastră, încetinind când copilul păru că se sperie. Se apropie ușor, schimbându-și iarăși forma, în a unei femei albastre, cu obrajii sclipind a argint. Se uită adânc în ochii negri ai Luanei, sărută fruntea lipită fără să își dea seama de geam, și dispăru. Grădina era în beznă. Nimic nu se mai vedea.

Micuța se trezi în dimineața Crăciunului, convinsă că visase. Coborâ scările tiptil, încă în cămașa de noapte. Lângă brad, pe fotoliu, era un bărbat ce ținea unul din cadourile cu numele ei.

– Tata? Radu?

– Elena! Eleeenaa! Nu spuneai că ai adoptat o copilă mută, de teamă că nimeni nu o să o vrea?

– Ba da, se auzi o voce parcă de nicăieri.

– Și fetița cine e?

Elena veni într-un suflet. Luana, dându-și seama că putea grăi, o făcu din nou:

– Mami! Elena! Fântâna, azi noapte!

În pragul ușii, femeia plângea de fericire. Îmbrățisă copilul:

– Sigur, draga mea! Sigur!

În josul scării, Clara zâmbea. Făcuse copila să creadă.