Liniște

Am petrecut mulți ani din viată crezând că sunt un eșec, pentru că nu am un scop. Eu nu am știut niciodată la ce liceu vreau să dau. M-am dus unde s-a nimerit. Și nici la facultate. Am avut noroc cu mama, care mi-a observat înclinațiile. Și am făcut traduceri. Apoi pe la vreo 25 de ani m-am uitat în jurul meu și am văzut că prietenele mele se măritau pe capete și aveau casă, cu rate sau fără, și copii. Și m-am simțit stingheră și nelalocul meu, cu gândul că este ceva în neregulă cu mine, că eu nu vreau așa ceva.

Iar apoi am făcut teatru și m-am mai scuturat de clișeele astea. Iar apoi terapie. Și mi-am dat seama că nu este absolut nimic în neregulă cu mine. Am învățat să accept viața așa cum este și să am de la mine așteptări un pic mai realiste. Am învățat să nu mai judec, pe absolut nimeni. Și să pun limite, pur și simplu. Și s-a așezat așa… o liniște.

Tot ceea ce știu despre mine este că îmi place enorm să scriu. Format scurt, povestiri sau texte informative (ador să le dau structură). Ar trebui să scriu o carte? Multă vreme am crezut că ar trebui să îmi doresc să scriu o carte. Și mi-am dorit. Dar mai așa, de nevoie. Dar adevărul este că nu vreau. Îmi plac textele mele așa cum sunt: scrise, dar nu în format concret, palpabil. Deși trebuie să găsesc o cale să le păstrez undeva unde să nu se mai piardă dacă schimb blogul sau bușesc ceva pe la el… Și parcă mi-ar plăcea să fac totuși o ediție limitată, de câteva cărticele, pentru mine și cei dragi.

Să călătoresc îmi place, dar nu știu dacă din motivele pentru care v-ați aștepta. Îmi place să petrec timp cu prietenii cu care mă duc pe unde mă duc, fie că e vorba de drumeție, city break sau plimbărică până la colț.

Momentan vreau în primul rând liniște. Mi-am petrecut primii 30 și un pic de ani din viață fiind arbitru pentru unii în relațiile din jurul meu, fiind pentru alții o plasă de siguranță, motivul pentru care și-au permis să eșueze. Am fost biletul pentru lipsa consecințelor. Multă vreme nu am avut cu adevărat timpul și resursele emoționale pentru a mă relaxa pur și simplu. Și Dumnezeu mi-e martor, mie, așa cum vă este și vouă, că este tare greu să faci asta în contextul actual. Lumea se află pe un butoi cu pulbere, taman acum, când eram și eu stabilă psihic și financiar și parcă apucasem să fac și un pic de economii.

Și îmi place să mă descopăr, prin ceea ce fac în timpul liber. Nu m-am crezut niciodată în stare de teatru de exemplu, dar uite că am făcut asta câțiva ani. Nu am crezut că o să merg în drumeții pe munte. Dar le ador. Nu am crezut că o să îmi placă să merg constant la sală. Dar mi-e drag de nu vă pot spune.

Nu am crezut că o să reușesc vreodată să economisesc. Dar în februarie mi-am făcut primele mele depozite bonus, după doi ani de economisit constant (deși nu mult), cu pași mici.

Nu am crezut niciodată că o să fac atâtea analize și investigații câte am făcut anul trecut. Dar iată-mă azi, cu ele la zi(-ish), cu organele pozate față verso și înțepată din toate unghiurile.

Nu am crezut niciodată că o să mă uit în oglindă și o să îmi placă cu adevărat ce văd. Am avut vreo 10 kile în plus în adolescență, când totul pare mult mai grav decât este de fapt, iar după ce am scăpat de ele (culmea, când am renunțat la flămânzeală) în mintea mea am rămas mereu cu burtică și fund care erau inestetice. Azi cred că am un corp foarte frumos proporționat, pe care ador să-l duc la Lory să îl deseneze.

Ce am învățat? Că uneori nu trebuie să îți dorești luna de pe cer. Și uneori poate nici nu e treaba ei să vină la tine. Dar dacă îți iese în cale și simți că trebuie să o îmbrățisezi, trebuie să iei decizia înainte să urce la loc pe cer, fără teama că lumina s-ar putea să te orbească, cu siguranța că te va încălzi.