Despărțire

by lucianacorlan · Published 29/01/2023 · Updated 08/02/2023

I-am deschis ușa încă leșinată de somn, într-o dimineață în care soarele nu ieșise încă, deși era vară. A intrat sprintenă, mergând legănat. Nu o mai văzusem niciodată așa, dar totuși arăta incredibil de familiar. Deși era încă întureric afară, Vina mea purta niște ochelari imenși, care îi ascundeau ochii cu tot cu sprâncene și îndesase pe cap o șepcuță subțire, sub care îi șerpuiau codițele împletite spic. Avea un hanorac impermeabil turcoaz, care părea cu cel puțin două numere mai mare, sub care se ghiceau picioarele, ireal de lungi, cu pantalonași de munte 3 sferturi doldora de buzunare și bocanci butucănoși.

Am venit să îmi iau rămas bun, a spus, intrând ca o vijelie și oprindu-se pe hol.
Cum adică „rămas bun”? Doamne! Stai așa să mă trezeeeeeeeeeeeeesc, am mârâit stins, convinsă că nu m-am trezit încă bine. Adică pleci?!?!?!? Unde Doamne iartă-mă, cu așa băgăjel?

Bâțâia de pe un picior pe altul, veselă, nerăbdătoare, cu setea de aventură arzând în ochii ei. Ea, monstrul meu de sub pat. Ea, care se coborâse de zeci de ori asupra mea, atâția ani, asmuțită de alții și uneori chiar de mine. Stafia imensă, neagră, atât de neagră că abia îi distingeam chipul, închizând ochii de frică, gândind că poate dacă nu o mai văd dispare. Acum, când învățasem să o accept. Când înțelesesem că nu îmi vrea răul și că nu trebuie să ne luptăm…

E OK, am să vin în vizită, a spart ea tăcerea. Nu am vrut să plec așa, fără să zic nimic… Mna… după faza cu Fericirea, să plec și eu de nebună…
TREBUIE să remarci ironia situației, i-am spus, lovită de un hohot de râs izbucnit atât de brusc, încât a trebuit să mă rezem de ușa de la intrare să nu cad.
Sunt Vina ta empatică, a exclamat și ea, ridicând arătătorul de parcă i-ar fi venit o idee genială, în timp ce râdea.
Îți amintești când ne certam? Când nu mai știam cum să scap de tine?
Vremurile când nu știam cum să te apăr altfel decât băgând frica în tine? Doamne că proastă eram! Îmi pare rău!
Știu. Și mie îmi pare rău. Ar fi trebuit să… să… nu știu ce ar fi trebuit, dar sigur ar fi existat o cale mai bună decât să ne rănim, dacă o căutam, știi?
Da, știu ce spui. Și mai știu că aici EU sunt Vina, nu tu, da? Ai Iertarea cu tine. Umblă vorba că nu mai știe cum să se mai bage în seamă. Ești mare de acum, poți să-ți porți singură de grijă. Nu mai este nevoie să îți suflu în ceafă. Trebuie să am încredere că vei fi bine fără mine.
Și cine o să mă țină departe de tâmpenii în lipsa ta?
Păi, draga mea, eu am încredere, de acum trebuie să ai și tu. Ai familie, ai prieteni. Și apoi, hai să fim serioase: ești prea fricoasă pentru ceva care te-ar sinucide din greșeală. Uite ți-am… ți-am împrumutat… sper că nu te superi…
Ghiozdanul nebuno! Și ochelarii! Și șapca! Mi se părea mie că arăți foarte cunoscut!
Și bustiera, mi-a arătat, desfăcând hanoracul. Ai avut dreptate, chestia asta chiar merită banii! Am intrat în ea ca un caltaboș, credeam că o să fie mică, jur! Dar vine perfect! E comodă, e lunguță cât un maieuț, e toate cele, a continuat, țopăind să îmi arate că rămân toate la locul lor.

Am început să râdem amândouă. Mereu m-a fascinat felul în care suferința are puterea de a crea cele mai strânse legături. M-am ridicat să mă dau din ușă, să o las să plece. A pus mâna pe cleanță, hotărâtă. Dar înainte să apese, s-a întors spre mine, mi-a apucat capul cu cealală mână și mi-a dat un pupic părintesc pe frunte.