4 ani de terapie

În urmă cu 4 ani, pe 12 octombrie, pășeam pentru prima dată într-un cabinet de terapie. Studiasem deja vreo două luni tot felul de opțiuni să găsesc pe cineva potrivit mie. Aspectele practice le-am descris deja anul trecut, când am scris aici despre Povestea mea cu terapia. Azi simt nevoia să discut mai degrabă emoții.

Prin septembrie am decis cu terapeuta să le mai rărim, pentru că am ajuns într-un punct în care nu mai aveam neapărat o țintă și mergeam mai mult să discut ce am mai făcut. Treburi pe care le-aș fi discutat și cu o prietenă la cafea. Pentru mine este sfârșitul unei ere. Am mers timp de 4 ani, la aceeași terapeută, în zone diferite ale orașului. Am discutat atât de multe că nici eu nu le mai știu. Și am căpătat un curaj enorm.

De când merg la terapie văd mai multă frumusețe. În mine și în oamenii din jur. M-am acceptat cu adevărat, apoi m-am iubit. Încă există aspecte din viață pentru care trebuie să îmi fac curaj, nu zic nu. Dar sunt trebușoare unde îmi știu lecția, îmi știu drumul, avântul am să mi-l iau singură. Am învățat că este în regulă să îmi spun părerea, iar faptul că pun limite nu înseamnă că subminez persoana din fața mea, că nu trebuie să găsesc scuze pentru cei ce m-au rănit în trecut, că dacă atât s-a putut nu înseamnă că eu nu am voie să mă simt rănită pentru anumite consecințe ale faptelor mele sau ale altora.

Am căpătat curaj să merg la medici la care înainte nu mai fusesem, să îmi pun sănătatea la punct. Cu atât mai puțin singură. Mă temeam că mă vor judeca pentru că nu am mai fost înainte, că am așteptat, că am analizele în urmă. De fapt, am mers la multe singură de când cu terapia. Ador să mă duc singură la tatuaj de exemplu de la o vreme, să stau la bârfă cu cine este prin salon, am fost la cursuri singură. Nu mă prindeai nici moartă înainte.

Nu mai iau lucrurile personal. Dacă înainte cineva mi-ar fi spus că-s urâtă cu o nuanță de ruj de exemplu, a doua oară m-aș fi gândit de două ori înainte să o port. Acum nu mai am nici un stress. Uneori știu că în teorie nu mi se potrivesc, dar le port. Dacă mi s-ar fi spus că un actor care îmi place joacă prost m-aș fi gândit dacă nu cumva are dreptate și joacă prost. Nu îmi mai pasă. Pe scurt, când cineva are altă părere decât a mea, nu mă mai duc la gândul că a mea este aia greșită.

Tot în ideea de ce gândesc alții, nu mai despic firul în patru. Nu mai caut subînțelesuri și nu mai stau să mă gândesc cum s-ar putea interpreta. Acum sigur, nu mă port ca ultima bulangioaică. Dar am încredere că cei din jur vor înțelege ce spun în loc să caute înțelesuri ascunse. Și am încredere că oamenii îmi spun ceea ce vor să zică, îmi spun ce au nevoie, îmi spun de ce au nevoie. Am încredere că și ceilalți sunt la rândul lor adulți care știu să comunice matur. Iar dacă nu îmi spun direct… Aia e, ce să zic…

Nu mă mai simt prost când sunt corectată. Am crescut cumva cu ideea că trebuie să știu tot când vorbesc pe un subiect. Și mă simțeam prost când eram corectată, de parcă greșisem ceva. Acum cer detalii, verific pe unde pot, cer surse. Pentru că uneori se poate ca eu să am dreptate. Dar profit de ocazie să învăț atunci când nu am, nu să mă simt prost.

Am mai mult curaj în online, vorbesc deschis pe stories, dau share la subiecte care mă interesează și dezvolt uneori pe marginea lor. Nu mă mai tem că fac dezacorduri, că par proastă, că par urâtă, că știu eu ce. Am învățat să am încredere în oamenii care mă au la follow și în faptul că îmi vor spune cu frumosul când/ dacă sar calul. Nimic din ce îmi era teamă nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, am întâlnit live oameni cu care mă știam de pe Instagram de exemplu. Și am fost entuziasmate să ne vedem, ca de obicei sunt femei. Și a fost o bucurie. Schimbul ăla de energii îmi aduce zâmbetul pe buze și acum, când scriu asta.

Nu mă mai agit și nu mai simt nevoia să împac oameni care se ceartă în jurul meu. Tindeam să fiu solul de pace înainte, simțeam că este de datoria mea ca toată lumea să se înțeleagă. Am fost arbitru în conflicte și am lăsat de la mine zeci de ani.

Spun uneori NU când mi se cer chestii… Bani, lucruri. Recunosc că am, dar îmi trebuie, nu vreau să împart zilele astea. Și nu mă tem ca nu cumva cel care cere să se supere.

Și că veni vorba, nu mai am nici o jenă să anulez întâlniri când mă simt foarte obosită sau nu am chef să văd oameni. Contactez persoana cu care urma să mă văd și explic care e faza, nu mai caut scuze aiurea. Și nici nu mă mai atac atunci când trebuie ca cineva să anuleze sau nu se poate vedea cu mine, desigur.

Mi se pare că mă și îmbrac mai bine. Nu mă mai uit unde stau hainele prost și dacă par grasă, le port pur și simplu pentru ca sunt comode, îmi place cum stau pe mine, mă simt bine în ele.

Nu mai am nici o problemă cu faptul că nu știu ce vreau să fac cu viața mea. La 25 de ani am fost foarte tristă pe marginea faptului că nu aveam pe nimeni (deși nu voiam pe nimeni), nu am copii ca alții de anii mei (deși nu mi-am dorit copii niciodată), nu am și eu casa mea (deși nu am cum nici până azi să strâng bani de un avans calumea). Mi se părea că toată lumea în jur are așa o pasiune la care lucrează, ceva definitoriu, un vis către care se îndreaptă. Iar eu nu aveam și nici nu am. Nu mă simțeam destul.

Am învățat să profit de ocaziile care apar în schimb, să merg oriunde sunt invitată și îmi face plăcere să mă duc, să încerc orice îmi face cu ochiul. Cumva am făcut căutarea activă și am lăsat în urmă presiunea ei. Îmi dau seama acum că viața este un drum, nu cuibăritul în destinație.

Ce urmează? Să continui, de dragul de a menține obiceiul, la 2-3 luni. Îmi prind foarte bine întâlnirile, mă simt mult mai ușoară după, dorm mai bine. Mă bucur din tot sufletul că am luat decizia asta. Pentru unii este un proces care durează mai mult, pentru alții mai puțin. Suntem diferiți. Și e OK.