Copilărie
Azi dimineață m-am trezit într-un alt loc decât cel în care mă trezesc de obicei. Am simțit lumina rece încă dinainte de a deschide ploapele și un miros familiar de apret și tei. Am întins mâna pe o pernă rece, simțind aspreala unor floricele brodate.
Ochii s-au obișnuit repede cu soarele ce intra pe fereastră și mi-am dat seama că trebuie să fi dormit până târziu, căci în „camera bună” a bunicii soarele ajunge de obicei doar după prânz. Abia apoi mi-am dat seama că simțurile mele știau unde sunt înainte ca eu să fi devenit conștientă de ceea ce se află în jur. Mă ridic ușor, convinsă că visez. Totul este așa cum ar trebui să fie. În fața mea este masa, cu o vază în care se află câteva flori plasticate. Dincolo de ea, la geam, dulapul, pe care se află turnul Eiffel, traforat de unchiul și cu o latură a primului etaj ruptă de noi. La stânga, șifonierul magic, cu dulăpior și vitrine pe mijloc.
Un singur lucru mai trebuie verificat. Așa că mă ridic, întorc cu grijă cheia din mijloc și deschid. Și sunt toate acolo: ciocolata, caramelele și mai presus de toate, borcanele cu dulceață de nuci. Mai că-mi dau lacrimile de entuziasm și mi-e și teamă să le ating, ca nu cumva realitatea să mă izbească. Așa că închid cu băgare de seamă, trag pe mine rochița galbenă, înflorată, de pe spătarul scaunului și ies din casă.
Afară soarele îmi mângâie ascuțit obrajii, apoi mă îmbrățișează, parcă mai fericit ca niciodată că mă vede. Și-mi dau seama că poate aici, pe treptele de ciment mărginite de o piatră imensă, a început iubirea mea pentru căldură. Pe cimentul fierbinte, tălpile goale mă gâdilă. Chiar în fața mea, două porți par încremenite în timp, mărginind grădina care mă separă de uliță. Dincolo de ele, aerul pare să fiarbă. Și-mi amintesc de câte ori am ieșit în drum, la umbra salcâmilor din grădinile vecinilor. Câte veri am venit aici, am trecut emoționată poarta de la drum și am alergat la căpșuni, sperând să nu fi ajuns prea târziu. De câte ori m-am cățărat în cireș ca o pisică, țipând după bunica să mă dea jos.
Cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele sunt legate de arșiță și miros a ceva-uri care pentru mulți sunt banale. Și parcă simt, în focul amiezii: ardei copți. Și știu și de unde vine. În dreapta mea trebuie să fie cuptorul. Frumosul cuptor de vară, acoperit cu țiglă ondulată. Ca de obicei, pe plită sunt gogoșarii, iar în jar câțiva porumbi. Deși nimeni nu supraveghează focul, nimic nu se arde. Mamaie știe mereu când să revină. Sigur e prin spatele casei.
În mijlocul ogrăzii, încă umedă, este grămada de lut. Mă uit în jos, la rochița înflorată, de bumbac, cu buzunare mari și mă gândesc la cât de tare s-ar murdări dacă m-aș băga să calc o „tură” din ce ce a mai rămas din ea. Mirosul de pământ reavăn și balegă ar face o domnișoară de vârsta mea să se strâmbe cu dezgust. Dar pe mine mă face să tremur de nostalgie.
Ceva mai departe de casă, iepurașii verilor mei freamătă în cușcă, ronțăind pofticioși din frunzele lor de varză. Cățelușa, a cine știe câta Muriță, doarme nepăsătoare sub păr. Vântul se joacă ușor prin crengile pomilor din grădină, fără ca eu să-i simt adierea și-mi întrerupe gândurile. Îmi aduce miros de zarzări, de cireșe și uneori, de frunze de roșii și ardei; imaginea bunicii venind cu primele fructe în buzunarele șorțului este încă dureros de vie. Este ciudat cum copilăria nu mai este aici fizic, iar amintirile chipului ei se estompează cu fiecare an care trece. Dar îi simt încă, de parcă mi-ar fi fost dăruită ieri o dată cu zarzările șterse de poale, iubirea. Eu, singura nepoată între golani. Eu, cea născută de ziua ei și aleasă să îi port numele. Eu voi găsi într-o bună zi curajul să mă întorc. Până atunci, copilăria rămâne închisă în amintiri, iar cheia ei rămâne un bilet de tren.
MARCH 9, 2016
Postarea asta este scrisă în 2016. Este recuperată de pe fostul blog, pentru că îmi era super dragă. În poză aveam vreo 5 ani.
