Dimineață cu fereastra deschisă

Azi, de dragul unui exercițiu de scriere creativă, sunteți invitați în tenebrele minții mele, să vedem ce poate să încapă într-o atenție.

1. M-am trezit de dimineață de mai multe ori, între 7 și 9, în hurducăieli de afară (știu, pentru unii „neața” e la 5, când ieșea prima geană de lumină, roua încă nu s-a uscat încă și viața e mai dulce…spre deosebire de tendința lor acră de a scoate asta în evidență). Se renovează. Au schimbat trotuare, au smuls garduri, iar acum batatoresc în locul de joacă ceva pământ, cred. Cert este că în fiecare dimineață, câteva ore, îmi zornăie creierii a ceva între bormașină, rotopercutor și pickamer.
2. M-am ridicat ușor la fereastra deschisă, în lumina blândă, datorită teiului din fața geamului. Încă este verde, nu a început absolut deloc să se usuce, iar florile cu frunzulițele lor specifice, deși trecute, stau încă agățate, cu bobițele alea drăguțe ale lor.
3. Căldura, așa cum o simt la ora asta, este mângâietoare, plăcută. Dar închid fereastra, pe care am să o tot deschid pentru poze și mă duc să pornesc aerul condiționat.
4. Pe jos, am împrăștiate, printre altele, cartoanele imense de Jumbo pe care le folosesc pentru poze de fundal ale cărților, stiloul albastru de sticlă transparentă de la Mariart, o agendă legată de Ioana, o scrisoare de prin anii 40, filme fotografice, câteva plicuri cu sigiliile mele monogramate M și două călimări. Și mi se face chef de poze.
5. Așa că dau drumu la podcast. „Afacerea mea creativă” mă așteaptă cuminte, în notificări. Invitata de azi, Alexia Udriște, are o voce relaxantă. Vorbește domol cu Andreea, gazda, despre cum a devenit ilustrator, inspirație, stil artistic și burnout, printre altele.
6. Cu podcastul în căști, îmi amintesc că mai am prin casă un toc cu peniță și un stilou pana, și poate ar fi interesant să experimentez fotografii cu ele, dacă tot am făcut cursul ăla online în weekend.
7. Mă pun pe jos cocoșată, așa cum dacă m-ar vedea un antrenor sau ceva medic probabil ar intra în depresie…Lumina se reflectă multicolor pe pagini iar eu stau ghemuita, cu un genunchi strâns lângă bărbie și celălalt picior ajuns cumva sub mine, în bustiera mea neagră și pantalonașii scurți, roz, cică sport, analizând lumina și texturile lucrurilor, să decid care unde o să vină.
8. Hârtia scrisorilor și a telegramelor găsite de Ioana prin anticariate este subțire, fragilă. Se simte fină, ca o frunză opărită care stă să se rupă, iar ordinea citirii este cumva ciudată…Ultima pagină are data și formula de adresare. Apoi a doua este numerotată drept 2, a treia drept 4, prima ca fiind 3. O fixez într-un plic, deasupra de o telegramă necompletată.
9. Ștampilele se simt grele. Una este cu „L” iar cealaltă cu floarea de crin. Și îmi dau seama ridicând călimările că ele nu sunt la fel. Una, cu cerneală albastră, se simte mai greu, mai ferm, fiind ce-i drept pătrată și probabil de sticlă. Cealaltă, cea rotundă, cu cerneală neagră, abia dacă are greutate când o ridic, așa că verific să nu fie evaporată de căldură. Dar este bine, întreagă, doar că probabil este de plastic. Șe așez și încep să îmi fac pozele.
10. Mi se face sete abia după mai bine de jumătate de oră de fotografiat cu telefonul la luminozități diferite, după ce am mai închis și deschis fereastra de câteva ori. Mă ridic și observ că de data asta mi-au și încremenit genunchii puțin în loc, așa că îi îndoi puțin, pe rând, să scap de senzația enervantă, și mă duc după apă. În vreo 10 minute va trebui și să deschid laptopul, să mă apuc de muncă.