Regăsire
Era trecut de miezul nopții când a bătut la ușă. Am înlemnit. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că o să apară tocmai Iertarea, în carne și oase. Nu mai auzisem de iertare de cel puțin 5 ani și acum…Era în fața mea, desculță, într-o rochie lungă, neagră, cu mâneci, care sclipea argintiu în lumina becului de pe casa scării. Buclele îi cădeau lejer, brunete, pe umeri. Era machiată maro fumuriu, ca de obicei și purta un ruj vișiniu, care îi evidenția buzele pline, zâmbind blând. Sexy. Dar cumva dulce, nu intimidant. Scutura în dreapta o sticlă de vin și în stânga două pahare.
- Aloooo! La cine ne uităm Pisi cu fața aia lungă? Ia mai cu zâmbet! Uite ți-am adus de asta de îți place ție… Tempranillo din ăsta. Unde stăm? La tine în dormitor? Sau în bucătărie? Ioana e la birou? Hm… mă așteptam să fie acasă, chiar îmi părea rău că nu am luat și niște cornuri…
Avea vocea cumva mai stridentă decât îmi aminteam. A intrat pe lângă mine, pășind moale, de parcă plutea, legănând șoldurile. Se oprise măsurând ușile, de parcă nu se putea decide unde să se așeze.
- Ce… ce faci… de ce? Cum Doamne iartă-mă ești desculță? Sunt 2 grade afară! Cum nu ai degerat?
- Ete fâs! Da poate nu mi-e frig. Ce caut? Ce caaaaut??? A! Tirbușon! Du-te tu în dormitor, că imediat vin!
- Nu vrei să…
- Nu Pisi, nu vreau să fac o baie… Mă confunzi iar cu Fericirea, și nici măcar rude nu suntem. Mie nu trebuie să îmi fie cald.
S-a așezat pe pat lângă mine cu o mișcare elegantă, lină, maternă aproape. Vocea i se înmuia pe măsură ce vorbea, ca și cum s-ar fi adaptat la cameră și la… mine. Nu știam ce să spun, de unde să încep. Ce-i oferi iertării, când te vizitează? Să fi făcut și pentru ea paste? Lejeritatea cu care a desfăcut sticla și firescul cu care a turnat în pahare aproape m-au surprins
- Am exercițiu, a spus zâmbind cald. Știi ce m-am gândit? M-am gândit că ar fi .frumos să stau o vreme cu tine. Nu aici, în casă. Dar na, să ne vedem mai des, știi? În toți anii ăștia m-ai tot trimis să am grijă de alții. Și nu vreau să te simți prost sau ceva, dar de la UNII… Doamne abia așteptam să plec… Știi ce zic? Și stăteam așa și mă gândeam că pe tine nu te cunosc mai deloc. Dar ar trebui. Că mă tot trimiți să fac chestii, na. Să știu din partea cui vin.
- Da, Iertare, dar asta e treaba ta, știi… Să te duci să te asiguri că oamenii nu cred că sunt supărată, că nu au remușcări, să nu creadă că le port pică, nu știu…
- Da Pisi… poate… nu știu, poate eu în tot timpul ăsta voiam să stau cu tine. Îmi ești tare dragă așa din văzute și din auzite. Fericirea de exemplu e tare mândră de tine și de când te-a văzut parcă nu mai tace. Vreau și eu. Mă primești? Putem să facem schimb de rochii și de ruj, că am văzut că avem aceleași gusturi. Mai bem un pahar de vin…
Vocea i se înmuiase aproape de tot. Țineam paharul cu ambele mâini și tremuram, fără să fie frig. Ascultam și nu îmi venea să cred. Iertarea voia să mă cunoască mai bine. Pe mine. Eu de ce nu mă gândisem la asta? De ce o tot respinsesem? Nu știu când am început să plâng, gustând din vin ca dintr-un ceai fierbinte și cu vocea tremurând, încercând să spun ceva. Orice.
- E OK Pisi, e OK, da? Ia să te văd!
Am ridicat privirea la ea și am realizat că o privesc ca pentru prima dată. Nu mă uitasem niciodată în ochii ei, iar acum nu mă mai saturam de ei, de albastrul lor aproape ireal. A lăsat paharul pe noptieră, să se dea mai aproape, ridicându-se în genunchi pe pat:
- Vino! E OK. Poți să plângi. Ai voie, da? Sunt aici. Nu trebuie să spui nimic. Dar sunt aici dacă vrei să spui. O să fii bine Pisi. O să am eu grijă de asta.
Era cald în brațele ei, deși venise de la frig. Și era liniște. Și mă simțeam în siguranță. Pentru că în noaptea aia foarte rece, undeva într-un bloc la etajul 5, am permis Iertării să rămână.
