Ce am citit în Februarie și Martie

În Februarie și Martie am citit în total mai puține cărți decât în ianuarie. Dar e OK, nu e concurs. Am obiceiul de a mă apuca de 10 cărți, dintre care mă prinde una, pe care o las să mă absoarbă. Mi-am propus ca anul ăsta să citesc 40, dar acela este un număr pus acolo să mă motiveze un pic, nu să citesc de dragul lui. Așa că iată cărțile care au reușit să mă cucerească două luni.

Suntem Dezrădăcinate

În “Suntem dezrădăcinate” Malala adună mărturiile unor tinere care au trecut, ca și ea, prin violențe care par desprinse din filmele de groază. Nevoite să își părăsească țările natale, fetele au trebuit să se dezrădăcineze în cel mai crunt sens al cuvântului; unele singure, altele împinse de familie.

M-a sfâșiat simplitatea fetelor. Ele pur și simplu își spun poveștile, fără fum și oglinzi, fără cine știe ce figuri de stil. Doar viața și ce le-a adus unde sunt acum. Primul capitol, al Malalei, continuă cumva și povestea ei din prima carte, după ce o spune pe scurt. Am aflat astfel că s-a întors în casa părăsită în urmă cu atât de mulți ani.
O carte vulnerabilă, despre capacitatea omului de a rezista în cele mai dure condiții și în ciuda lor. Mi s-au părut surprinzătoare femeile care au ales să rămână pentru a-și susține comunitățile și a cele care au ales să își cunoască rădăcinile sau să se întoarcă la ele pentru a le înțelege. Să ierți cu adevărat mi se pare o superputere. Superputerea asta m-am impresionat cel mai mult, dincolo de reziliență, cruzimi îndurate, dincolo de orice.

Mi s-a părut iarăși interesant, apropos de organizare și ce mai vorbeam în postarea trecută, să văd de ce anume erau atașate fetele și frații/ surorile lor, ce au împachetat când au plecat, cum au ales cărți ori s-au întrebat dacă vor fi bine puișorii. Chiar te face să te gândești la obiectele și ființele pe care punem preț.
Cartea este sub 10 lei pe Libris. Un preț super mic pentru o doză de realitate, servită crudă, neîndulcită, nenimic.

Tăcerea Femeilor

“Tăcerea femeilor” este despre cucerirea Troiei, așa cum nu am mai avut ocazia să o văd: prin ochii învinșilor. Perspectiva lui Briseis, o regină devenită sclavă. O privire aruncată sincer, tăios, asupra unor povești pe care până acum le-au spus învingătorii, omițând “detalii” precum ce se întâmpla cu femeile și copiii din cetățile cucerite, cum își duceau viața, cum trebuiau să se supună celor care tocmai le uciseseră frații, soții și tații, poate chiar copiii, sperând ca răul prin care treceau să nu devină mai mare.

Este cu siguranță o perspectivă interesantă și cumva nouă pentru mine, cineva care a citit „tradiționalele” de acum Legende ale Olimpului, care laudă zeii și eroii, în care zeițele sunt absolut superbe și înțelepte, dar uneori răutăcioase, când mai face vreo muritoare ori vreo sclavă pe deșteapta.

O carte care cu siguranță mi-a deschis apetitul către mai multe informații despre statutul femeii în antichitate, către mai multe ficțiuni istorice de acest fel, Am aflat de ea de la Tomata cu Scufiță și era cumpărată de câțiva ani, dar o uitasem în bibliotecă. Însă mi-am amintit de ea cu ocazia clubului de lectură. Este a doua carte citită de mine alături de fetele din clubul de carte #povesticumikelutza: @carturia.ro , @ancairofte și, desigur, @mikelutza

Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars.

„Jurnalul lui 66” este scris de Alexandra Furnea, o supraviețuitoare a coșmarului de la Colectiv. Mi se pare absolut superb ce a putut să facă femeia asta din atâta suferință. Primul capitol, „Noaptea în care am ars”, povestește cum s-a întâmplat totul. Al doilea, „Spitalul nevindecării” este pur și simplu un film de groază trăit pe viu și fără anestezie. M-a revoltat și mi-a întors stomacul pe părți despre care nu știam că există.

Este povestit apoi cum au fost trimiși supraviețuitorii acasă și au devenit responsabilitatea nimănui. Iar apoi aflăm despre cum a reușit să se vindece (metaforic vorbind, în limita stocului disponibil, vorba aia) în Germania și despre cum „Viața nu merge înainte”.

O carte de un curaj demențial, care nu mi s-a părut că vorbește de rău vreun sistem, ci pune cărțile pe masă, pentru ca cititorul să înțeleagă ce vrea el. Extraordinar de amară, care se revoltă fără să critice grosolan. Iar asta, trebuie să recunosc, m-a enervat cumva și mai tare. Femeia asta este unul dintre cei care au absolut tot dreptul și mare parte din stâng să critice și să dea de pământ cu absolut orice vrea mușchiul ei. Dar rămâne o doamnă în cel mai elegant sens al cuvântului și nu îi înjură de absolut toti sfinții, cu calendarul în mână, să fie sigură că nu ratează vreunul.

Cât despre cei care au ajutat pe ascuns, cei ale căror identități au fost protejate, nu știu cine sunt, dar merită statuie. Nu este puțin lucru să ai familie și copii acasă și să ajuți riscându-ți locul de muncă. Mi se pare extraordinar de ușor să spunem că „eu în locul lui Cutare” și la fel de greu de pus în practică. Iar oamenii ăia au avut sânge în instalație să o facă.

Mi-a plăcut atât de mult cartea încât am cumpărat-o, după ce am citit-o în aplicația Voxa. Și sper să am vreodată ocazia să iau autograf.

Nepovestitele iubiri: 7 minibiografii sentimentale.

„Nepovestitele iubiri” este o carte ușoară, de nici 200 de pagini, prin care nici nu știi când ai trecut, cu parfum clasic, de Bucureșteni de odinioară care se plimbau prin lume. 7 povești inspirate din realitate, cu oameni adevărați, cu o acuratețe istorică aproximativă. Trebuie să recunosc, cel mai mult m-am bucurat de povestea fraților Poroineanu, statuia mea preferată din Bellu (știu, sunt o rază de soare). Numai bună pentru o zi ploioasă, în care