Cărțile lui Ianuarie 2023

Cărțile lui Ianuarie 2023 au fost 6. Sunt multe? Sunt puține? Nu contează. Important este că mi-au plăcut. Vă voi povesti despre fiecare pe scurt în cele ce urmează.

De când am auzit că Ruta lucrează la o carte despre comunismul românesc am tot așteptat-o. O carte care m-a făcut să apreciez altfel în România zilelor noastre că am oricând mâncare și băutură la discreție, căldură, lumină, apă, internet prin care am ascultat muzică străină, BANANE ȘI COCA COLA. Am început-o cu entuziasm și am terminat-o în lacrimi. Mă gândesc cum se mai ia uneori căldura în București și simt că îmi pierd mințile. Gândul că unii trăiesc așa o viață…
Deja nu mai înțelegeam la un moment dat cine pe cine toarnă și de ce. Eram confuză și mă temeam pentru ei. Le simțeam frigul deși la mine era cald. Iar faptul că ȘTIU că poveștile astea sunt reale, doar că atribuite unor oameni mai puțini decât în realitate mă doare. De mult nu am mai plâns mila, neputința sau frustrarea unui personaj.
Am auzit la viața mea povești despre frig, cozi, apă la program sau încălzită pe aragaz și programul la televizor.
Dar nimeni nu mi-a povestit despre teroarea de a fi supravegheat. Despre frica AIA că nu poți avea încredere în absolut nimeni și nimic. Despre incertitudine, sentimentul de violare profundă a intimității, tortura emoțională. Iar apoi cea fizică.
Ruta Sepetys face din nou o treabă extraordinară în descrierea unor scene care te pun la pământ emoțional: ești acolo cu personajele, în frig și gri și totul te apasă. Reușește să redea perspectiva victimei, dar și a informatorului, fără să îndemne cititorul să judece, fără să asmută asupra torționarului. Nu există personaje pozitive sau negative. Dreptatea este de partea tuturor, puțini sunt cu adevărat nevinovați, iar suferința plutește, gri, peste toți.

A doua carte a Elenei (pe prima nu am citit-o dar o am ai vreau) spune povestea Mirei, o adolescentă care își dă seama că blestemele ei se adeveresc. În urma unei promisiuni făcute pe patul de moarte, pleacă în căutarea uneia dintre victime, pentru a-l elibera de consecințele unui blestem.

În ajutorul ei vine, fără să vrea, Străjerul Nopții de Mangan, alături de Cheia sa, Roberta parcă. Mi-a plăcut tare mult Cheia ca personaj. De altfel, personajele sunt puține și memorabile, au farmecul lor fără să fie perfecte, un romantism al lor, întunecat, fără să fie siropoase. Povestea m-a prins destul de bine încă de la început, mi-ar fi plăcut să fie mai multă, să aflu mai mult din aventurile grupului, să prindă un contur ceva mai clar.

Reverendul Jack Brooks și fiica sa Flo ajung, forțate de împrejurări, într-un sat mic, Chapel Croft.
Satul ăsta nu e chiar obișnuit. Cu cinci sute de ani în urmă, opt martiri fuseseră arși pe rug. Ultimele martire fuseseră două fetițe, trădate de cineva. In onoarea lor, exista o sărbătoare în timpul căreia se ardeau păpuși din crengi, care dau și numele romanului: fetele care ard. Odată cu trecerea timpului, asupra fetelor și descendenților martorilor se țesuse o aură de mister și chiar teamă. Purta ghinion să vezi fetele care ard. Cu treizeci de ani în urmă, două adolescente, Joy și Merry, dispăruseră fără urmă, învăluind satul în și mai mult mister.
Capitolele scurte fac lectura ușoară și alertă. Acțiunea mi s-a părut ușor de urmărit, fără să fiu neapărat fană a genului. Personajele sunt introduse firesc și ușor de ținut minte. Mi-a plăcut mult umorul subtil, cu referire la pop culture. Avem 4 perspective: reverendul (prin ochii căreia vedem povestea), fiica, un bărbat misterios și flashback-uri din trecut cu fetele dispărute. Ultimele 3 perspective sunt prin ochii naratorului.
Spre deosebire de alte romane scrise în felul ăsta, din ce am citit eu, acesta este ușor de urmărit. Alternanța punctelor de vedere nu te scoate din stare să te bage în ceață.
Mi s-a părut interesant felul în care urmărește până unde sunt oamenii în stare să meargă pentru reputație, pentru familie, religie sau răzbunare, ce sunt dispuși să sacrifice și pe cine.
Mi-ar fi plăcut să se exploreze mai mult misterul ăsta al fetelor care ard (păpuși de crenguțe care se ardeau la o sărbătoare dedicată unor martiri), poate chiar povestea martirilor care dau cumva numele cărții. După primele capitole mă așteptam să se exploateze cumva mai mult zona asta ocultă. Ar fi fost oarecum previzibil, da, dar sunt sigură că UN PIC mai mult nu strica.

Femei de Oscar, de Melanie Benjamin, este o carte descoperită de mine prin intermediul clubului de carte “Povești cu Mikelutza”, la care am “aderat” cu nonșalanță undeva la începutul lunii.
Spune povestea a două femei: Mary Pickford și Frances Marion. Una actriță, a doua scenaristă, regizoare și jurnalistă. Nu sunt alese întâmplător: au existat, sunt legende ale cinematografiei americane și au lăsat domeniul mai bogat decât l-au găsit.
Mary provine dintr-un mediu vitreg, împinsă de mamă să muncească de mică, pentru a-și întreține familia. O actriță talentată, care se dovedește și o iscusită femeie de afaceri. Frances este o femeie educată, deja la a doua căsnicie atunci când o cunoaștem, dornică să fie independentă și să își găsească drumul în viață. Drum care se deschide în industria filmului.
Se cunosc, iar poveștile lor încep să se împletească și să evolueze uneori împreună, alteori separat.
Capitolele se succed ca pagini de jurnal din viața celor două, având povestea lui Frances chiar prin ochii ei, iar a lui Mary prin ai naratorului. Începe cronologic undeva în 1914 și se termină în 1969. Și am căutat, dpdv al carierei celor două este mai degrabă o pagină de istorie decât roman. Partea emoțională este ficțiune, desigur (spune și autoarea).
Odată cu ele evoluează și cinematografia, cartea fiind o adevărată lecție de istorie din acest punct de vedere. În tot acest timp, “vedem” cum filmele trec de la o bobină la 4 sau mai multe, de la mute la sunet. Vedem cum actorii care apăreau în ele evoluează de la statutul de paria ai societății la vedete, studiourile de producție apar și dispar, cum se negociau contracte și cum toate astea influențau prietenii.
O carte despre relații atipice, în care nu totul este roz, capacitatea de adaptare la vremuri mereu în schimbare și ce poate face din om încercarea de a ține pasul cu imaginea.

Autobiografia lui Tucci este una a unui om profund pasionat de mâncare, crescut într-o familie pentru care gătitul era în mod evident foarte important. Trece de la copilăria sa într-un orășel din America, într-o familie provenită din Calabria, la maturitatea vieții de actor, cu mese pe platouri de filmare și la cele două căsnicii. Toate astea au în comun mâncarea și felul în care ea l-a adus mai aproape de părinți, colegi, prieteni, copii.
M-am bucurat să regăsesc în ea un Tucci exact așa cum speram să fie: elegant, cult, prietenos, cu un umor spumos. Un povestitor desăvârșit aș spune, care te atrage cu ușurință în lumea sa, care transmite cu aceeași lejeritate și bucurie dar și durere.
O carte presărată cu rețete, care mi-a făcut poftă de pasta con aglio e olio și… martini. O carte care mi-a insuflat un nou respect față de.. Ryan Reynolds dintre toți actorii. Și pe care dacă aș citi-o încă o dată m-aș asigura că am în casă așa: paste, usturoi, ulei de măsline și… zucchini (cu cât mai mici cu atât mai bine).

O colecție de 6 povestiri, 5 ale autoarei și 1 a lui Mario Barangea, cu parfumul misterios al vremurilor de altădată, care alunecă ușor, ușor de tot în fantezie. Cât să te întrebi dacă ai înțeles bine ce ai citit, sau de fapt există o explicație logică care ți s-a scurs printre degete. 94 de pagini prin care treci lin, elegant, ca într-un dans cu ochii închiși pe care l-ai învățat în urmă cu sute de ani, dar nu mai știi de unde.