Ce am învățat până la 33 de ani
Am vorbit anul trecut despre Ce am învățat până la 32 de ani. Ziua mea este în octombrie, dar articolul a fost publicat în februarie. Acum uite că este deja martie. Hai să facem din asta o tradiție, ce ziceți? La anul poate îl public in aprilie. Desigur, este posibil să revedeți câteva idei, dar poate reformulate față de anul trecut. Ca să fiu sigură că până la 34 nu uit jumătate din cele scrise aici și în „ediția” de anul trecut, am de gând să îmi notez un Decalog și să îl așez la vedere.
1. Experiențele merită banii
Dacă anul trecut spuneam asta despre călătorii, anul ăsta, după un curs de teatru prelungit mai mult decât anticipasem,un atelier de scriere creativă, câteva drumeții, cumpărături de la artiști sau din târguri, „ieșeli” care pe unde și tururi pietonale, spun că experiențele ca ansamblu merită banii. Am inclus artiștii și cumpăratul de la ei pentru că sunt mândă de cerceii mei unicat de la Planeta Curcubeu și Serebe, de tricoul cu My Weekend is all booked, lumânările Darshop și Rogvaiv mă relaxează.
Am descoperit un curaj nebun, cum habar nu aveam că am, prin teatru. Tot acolo am descoperit că fericirea nu este mereu plăcută. Poți să fii fericit și leșinat de oboseală în același timp, de exemplu. Uneori fericirea necesită efort. Și e OK. Nu este sustenabil pe termen lung, trebuie să ai grijă să nu îți defectezi busola pe parcurs, ce e drept, dar e OK.
Terapia este în continuare cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. M-am descoperit prin ea, am aflat că am resurse pe care să mă bazez, că sunt perfect capabilă să obțin ceea ce am nevoie. Mi-a aprins o lumină în beznă și mi-a arătat că de fapt știu drumul.
La Atelierul de scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei am mers după ce anul trecut mi-au tot zis câteva prietene, apoi câteva colege că ar trebui să scriu mai des sau să public, poate, o carte. Și m-am gândit să îmi fixez niște repere din punctul ăsta de vedere. Feedback-ul m-a ajutat enorm și chiar am prins curaj. Mi-ar plăcea să fiu publicată la un moment dat, dar momentan am descoperit că nu sunt gata să îmi las povestirile în mâinile altora. Este însă o experiență tare frumoasă, pe care o recomand din suflet dacă aveți un asemenea hobby.
2. Trebuie să îmi ascult mai bine instinctele
Mai ales când îmi spun să plec. Grădina Domnului este MARE și din păcate, în ea, nu doar plantele sunt toxice. Uneori și oamenii sunt toxici. Uneori te atașezi de ei, iar ei o iau pe arătură. Uneori le spui și percutează. Alteori, oricât ai spune că ai ajuns la limite și că mai mult de atât NU AI DE UNDE să le dai, vor continua să tragă din tine.
Alteori pățești ca mine și treci prin situații în care absolut TOATĂ ființa ta spune să pleci naibii de acolo, că nu mai e de tine, că 5 minute te-au tâmpit de nervi și te-au secat emoțional mai rău ca Titanicu și Avatarul (ăla cu oameni albaștri) la un loc.
Ei bine, astea sunt situațiile în care am eu prostul obicei să rămân. Deși experiența a dovedit că instinctele mele au dreptate de fiecare dată (mama spune că din cauză că sunt șarpe de pământ; eu cred că sunt simțurile de Hufflepuff). Am tendința să mă apuc și să calculez treburile, să mă gândesc cum deja am investit timp și resurse, să îmi spun că o să îmi fie dor de oameni.
Dar știți ce am descoperit? Oamenii rămân lângă tine pentru ce ești, nu pentru locul în care te-au cunoscut. Uneori, oamenii te plac pentru cum ești tu, ce le inspiri, cum te porți cu ei. În ciuda a orice altceva. Este ironic, dar uneori vei cunoaște cei mai frumoși oameni (și nu mă refer aici la fizic) în cele mai toxice situații. Așa am cunoscut mare parte dintre oamenii care îmi sunt acum foarte apropiați).
Revenind: dacă sunteți ca mine iar viața și experiența v-au dovedit științific, prin intermediul cercetătorilor britanici că instinctele nu vă înșeală, ascultați-le. IEȘIȚI! DE! ACOLO! SALVAȚI-VĂ SĂNĂTATEA PSIHICĂ!
3. Este OK să te pui pe primul loc.
Asta este foarte legată de prima și de sănătatea psihică și emoțională. Trăim într-o societate care ne învață cumva că e bine și frumos să dăruiești, să te implici, să asculți pe alții, o să fie timp și pentru tine. Dar ca să îi salvezi și pe alții trebuie în primul rând ca tu să fii bine. Resursele emoționale și morale sunt ceva cumva abstract, așa că nu vedem cum și când se duc. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie gestionate cu grijă. Este foarte greu să le aduni, dar poate fi destul de ușor să le pierzi, dacă nu le aperi cu atenție. Desigur, nu poți să trăiești în peșteră, departe de lume, iar limitele sunt mai greu de impus în practică decât în teorie.
Dar să te pui pe primul loc nu înseamnă mereu egoism, narcisism sau mai știu eu ce. Pentru unii dintre noi, să se pună pe primul loc înseamnă să își dea voie să adune resurse pentru a fi alături de alții.
4. Păstrează în jurul tău DOAR oameni pe care îi apreciezi și care te apreciază
Am comis-o din nou, dragii babei, am rămas printre oameni care considerau că mai mult nu merit! Nu spun de acum să vă înconjurați numai de fani care vă idolatrizează, sorb și notează fiecare răhățel pe care îl debitați și tot așa. Spun că eu, una, nu mai am de gând să stau printre gâște sinistre care consideră că mai mult nu merit sau mai rău, mai mult nu mă duce capul, nu sunt în stare. Știți la ce mă refer, nu? La narcisiștii care au nevoie să știe că alții sunt proști pentru ca ei să se simtă deștepți.
Lucrez în echipa directă cu oameni pe care îi consider inteligenți și capabili. Și am prieteni inteligenți, capabili, creativi la tot felul de chestii și plini de empatie. Vreau să fiu înconjurată de oameni care mă ridică, nu care au nevoie să fiu un rahat pentru orgoliul lor.
Tot în ideea asta, încerc să spun mai des oamenilor când îi apreciez pentru ceva sau când le stă bine cu ceva, să le spun când au dreptate sau le apreciez punctul de vedere, să îi laud când este cazul. De asta mai vedeți din când în când la mine pe stories share sau link de la postări/ inițiative pe care le consider frumoase/ interesante. Cred din toată inima în puterea de transformare a cuvintelor. Îmi place tare mult și mă motivează atunci când mi se adresează, așa că încerc să dau energia asta mai departe. Este posibil să se urce cuiva la cap asta? Da, dar atunci am să știu pe cine am să las în urmă. Oamenii mișto trebuie să știe că sunt mișto, că fac treabă bună, să se simtă apreciați și încurajați. OK, ne plângem de influenkerii care apar kilotsi pe știu eu unde. Dar hai să promovăm oamenii care merg într-o direcție care ne place, nu? Să ne asigurăm un viitor mișto.
Am de gând să lucrez cât mai conștient la a extinde principiul ăsta la cercul mai larg de cunoștințe. E greu? Uneori DA! Pot? Așa sper!
5. Organizarea ajută enorm sănătatea mintală
Obișnuiam să cred că sunt genul de om cu desktopul perfect aranjat și casa haos, iar ăsta e un semn de creativitate. Că este OK să am casa haos, că pot să mă descurc în dezordine. Dar am descoperit că pe măsură ce înaintez în terapie și în procesul de vindecare, simt nevoia să scap de chestii: haine și obiecte uzate pe care Dumnezeu știe de ce le țineam în perimetru, să organizez spațiul în care stau, bugetul, bugetul, cărțile. Am donat din cărțile deja citite sau despre care mi-am dat seama că nu le voi citi niciodată și haine care îmi erau mici, mari, veneau ciudat pe mine.
Simțeam la un moment dat că lucrurile mă sufocă prin casă. Aveam o grămadă de haine, dar nu arătam neapărat foarte îngrijit sau bine, pentru că chestiile care mi se potriveau erau pierdute în timp și spațiu prin șifonier, ca într-un triunghi al bermudelor, în timp ce eu purtam prin rotație aceiași blugi și aceleași tricouri obosite care se plimbau între mașina de spălat și scaunul ăla tip garderobă pe care îl avem cu toții într-un fel sau altul prin casă. Trăiam de la un salariu la altul și nu înțelegeam cum piticii mei de grădină nu muream de foame acum 5+ ani, când salariul meu era literalmente jumătate din cel de acum. Că tot aceleași rahaturi cumpăram și atunci, nu?
Despre cum și ce am organizat am să povestesc în altă postare, că mi-am dat seama că am mai multă limbariță decât credeam pe tema asta. Cert este că procesul în sine m-a ajutat ENORM în termeni de sănătate emoțională, pentru că mi-a arătat că pot, încet și sigur, cu pași mici, să preiau controlul și să bugetez absolut orice am eu nevoie. Iar senzația de control este absolut genială, atunci când nu ești dependent de ea, și o folosești drept exercițiu pentru dezvoltarea ta personală.
6. Asigură-te că ai o trusă de scule prin casă
Nu, nu este vreun eufemism. Aia mică, de 40 de lei de la Ikea, FIXA, e perfectă. Are ciocan, cheie franceza, patent și șurubelniță cu nu știu câte capete. Nu de alta dar nu știi NICIODATĂ ce apare de făcut prin casă, ce se bușește, ce trebuie strâns și pe unde până vine cineva să repare. Uite în cazul meu de exemplu, anul trecut s-a mutat o prietenă cu mine. Și ne-am trezit că demontăm și montăm o grămadă de chestii prin casă, mai bricolăm una, alta. Iar truscioara aia s-a dovedit SFÂNTĂ. Noi o ținem lângă o cutie cu mărunțișuri în care am adunat bandă izolieră, cuie, dibluri, șaibe și tot felul de mărunțișuri de diferite dimensiuni. Ceea ce vă recomand cu căldură. De-a lungul timpului s-au dovedit utile foarte des.
7. Fă-ți resursele și momentele fericite vizibile.
O chestie care mă ajută pe mine în ultima vreme este să am resursele la vedere. Am lângă birou un panou cu citate care mă motivează (pentru că înseamnă ceva pentru mine le nivel emoțional, nu neapărat prin ce scrie), un fragment din Musafira cu feedback-ul primit pentru ea la curs, trackere de economii, liste cu piese, o listuță cu prieteni pe care îi pot suna la nevoie, calendar cu programări și postări. Am descoperit că mă relaxează foarte mult să gândesc și să desenez chestiile astea, deci vor rămâne probabil un proces în continuă evoluție și vor arăta mereu altfel.
Anul trecut mi-am înrămat o parte din semnele de carte și urmează să cumpăr rame foto și pentru celelalte. În caz că sunteți noi pe aici, am o colecție de vreo 50 de semne de carte, începută datorită unor foști colegi care mi-au adus așa ceva în loc de cărți poștale de prin Străinezia, declanșând un obicei în rândul prietenilor și cunoștințelor. Am început chiar și eu să mai spun oamenilor în glumă să nu îmi uite semnul de carte. Și spre surprinderea mea, lumea încă le aduce. Încă am prieteni și colegi care mă mai caută să îmi spună că nu au găsit și le pare rău.
Pe la sfârșitul anului trecut am început și să îmi lipesc poze pe șifonier. L-am cumpărat alb pentru că voiam să îl desenez, dar nu am nici abilitățile artistice, nici răbdarea și nici inspirația necesare pentru așa ceva. Așa că într-o seară m-am apucat să lipesc poze, cu bandă dublu adezivă. Sunt fie portrete cu mine în momente fericite, fie poze în care sunt alături de prieteni la care țin, autori care îmi plac, oameni pe care îi admir.
Ridic ochii la ele (poze sau semne de carte) și zâmbesc negreșit. Semnele de carte sunt un semn că ai fost în concediu sau în vreo excursie scurtă și ți-ai amintit de mine. Îmi amintesc uitându-mă la ele chiar și de cei care au căutat și nu au găsit. Știu că nu sunt chiar pe toate drumurile și apreciez efortul. Apreciez că ai ținut să găsești ceva specific țării, nu ceva ce aș fi putut lua de pe la vreo gheretă în București. Sunt speciale pentru că sunt primite, nu pentru că sunt din alte țări.
Pozele îmi amintesc ce oameni mișto am lângă mine, cu ce colegi talentați am împărțit biroul sau scena, câte locuri frumoase am văzut, ce autori talentați citesc, cu ce troli merg pe munte și cât de frumos putem trece de la oameni serioși, discreți, la sufletele petrecerii (ador, ADOR asta la prietenii mei). Sunt oameni care mă ridică și care au încredere că pot mai mult, dar nu au pozitivitatea aia toxică. Și nu pot decât să sper că sunt și eu la fel de frumoasă ca ei.
