Singurătatea
Singurătatea – lumea crede că de obicei suferi de ea. Dar unii dintre noi se bucură. Singurătatea nu este mereu un dușman. Pentru că uneori, atunci când nu mai este nimeni în jur să îți țină mintea ocupată, trebuie să ți-o ocupi singură.
Singurătatea MEA nu o să plece. Ar fi nevoie ca locul ei să fie luat de o companie cel puțin la fel de plăcută ca a mea. Iar eu, pentru mine, sunt o prezență tare plăcută. Singurătatea îmi este prietenă foarte bună. Mă duce în parc, mă ține de mână, facem băi relaxante cu spume și săruri, este cu mine atunci când citesc, când filmez sau editez clipuri și, foarte important, când scriu.
Singurătatea mă deranjează când îmi spui că ți-ai da viața pentru mine, ești aici să mă ajuți, dacă mâine nu aș mai fi ai muri de supărare. Dar apoi vorbesc cu tine și nu mă auzi. Spun că nu mai pot și încă îmi dai, pentru că, nu-i așa, eu nu îmi dau seama cât sunt de puternică. Îți spun că îmi fac griji și tu îmi spui că nu am de ce, că mi se pare, că sunt nebună, în loc să mă întrebi ce mă bântuie. Mă deranjează când spun că sunt bine așa și atât cât sunt iar tu îmi spui că nu îmi dau eu seama, DAR. Când îmi subminezi identitatea. Mă omoară să fiu singură lângă tine, când încerc să îmi ling rănile dar insiști, în timp ce urlu de durere, că nu am nici măcar o zgârietură. În momentele alea, rana mea se infectează, în timp ce este ignorată.
În 33 de ani cât am apucat momentan pe lumea asta, singurătatea m-a rănit NUMAI în timp ce ieșeam din relații, romantice sau de prietenie, cu care ajunsesem să mă identific. Să fiu ele. Nimeni și nimic în afara lor. După oameni de care devenisem dependentă și ajunsesem să cred că nu reprezint absolut nimic în afara lor. În momentele alea, Singurătatea mă punea în fața oglinzii să îmi arate cine sunt. Dar eu îi vedeam doar pe ei. Iar singurătatea ștergea oglinda și apoi mă scutura bine de tot, și apoi iar ștergea, și iar scutura, și îmi arăta că pot să mă văd și pe mine, iar apoi își tot întindea gâtul și degetele să îmi arate dincolo de mine, în reflexie, pe cei care sunt gata să sară în ajutor de îndată ce mă regăsesc și întind mâna să mă apuce.
Singurătatea mea este o ființă în sine. Și este FOARTE diferită de a ta, omul care îmi spune că ar trebui să o alung. Și poate de asta de-a lungul timpului oamenii care au rămas lângă mine sunt cei care au știut să o accepte ca parte din mine. Am prieteni cu care merg în drumeții și cu care mă bucur de liniște pe drumul până acolo, apoi pe traseu și când mâncăm. Am prietene cu care merg la masă, la teatru sau la film, schimbăm câteva vorbe la început iar apoi ne bucurăm unii de alții sau unele de altele în liniște.
Este ceva absolut superb și aproape magic în a avea lângă tine oameni cu care poți vorbi cu orele fără să te plictisești, dar lângă care să poți și să taci, fără să te simți ciudată, analizată, judecată. Oameni care înțeleg că uneori trebuie să te detașezi de ei, să poți fi cu tine. Oameni care știu când să tacă, deși sunt vorbăreți de fel.
Mi i-a dăruit Singurătatea, cumva. Ea, Monstru pentru alții, cavaler în armură strălucitoare pentru mine. Blestemul altora și binecuvântarea mea. Am citit undeva, recent, că emoțiile sunt un tunel: prin el trebuie să înaintezi, să ajungi la lumină, iar dacă încerci să îl dărâmi este posibil să se prăbușească peste tine și să te strivească. Cred că singurătatea este la fel: o stare la capătul căreia se află lumină. Atâta doar că mie nu îmi place mereu lumina. Eu am nevoie uneori să mă las îmbrățișată și protejată de întuneric.
