Adriana și Oglinda

În spatele casei bunică-sii, în grădină, sub părul atât de înalt că în copilărie nu-și amintea să-i fi văzut vreodată vârful, era un beci. Săpat în pământ. Adânc tare, să fi fost vreo 4 metri. Acoperit cu snopi mari de stuf, așezați ca în formă de cort. Coborai pe scara lungă, de lemn, într-un cilindru la început strâmt, care se lărgea într-o încăpere ca un cazan, în care găseai de jur împrejur nișe, scobite în pământ. Acolo își puneau ai casei proviziile: slănină, cârnați, cartofi, ceapă, sfeclă, fasole, ca tot omul. Adriana nu avea niciodată voie acolo și era foarte curioasă. Chiar dacă ar fi avut voie, nu prea ar fi avut loc. Era închis cu un lacăt zdravăn, pe care la cei 8 ani fata abia îl cuprindea cu ambele mâini.

Era o zi de august când a văzut prima dată Oglinda. Ai ei erau toți la sapă și, prin nu știu ce minune, o lăsaseră cu vară-sa, care, plictisită, plecase în sat. Era cald. Extraordinar de cald. Stătea tolănită, direct pe iarba dintre păr și beci, așteptând ca o șopârlă ca umbrele să ajungă pe ea, bucuroasă că nu o trimite nimeni în casă de teama insolației. Căldura îi ardea plăcut pielea deja bronzată, iar soarele îi făcea părul și ochii pe care îi mai deschidea uneori să pară de caramel.

Nici nu a simțit când a început să se facă răcoare, iar primii stropi de ploaie au apărut ca de nicăieri. Încă moleșită de vipie, a decis că puțină apă nu a omorât pe nimeni, așa că nu s-a mișcat o vreme. Abia când a început să audă lovituri mici și înăbușite s-a ridicat, să evalueze situația. Nu a apucat să stea prea mult pe gânduri când bucățelele de gheață au început să o lovească, tot mai mari. Ca să iasă din grădină ar fi trebuit să alerge până în curte și apoi să ajungă în casă, la adăpost. Dar cortul de stuf al beciului era mai aproape..

Tremura ghemuită pe porțile reci ale beciului, ofticată că era îmbrăcată doar cu un maieuț și cu cei mai scurți pantaloni pe care îi găsise prin casă, privind cum grindina distruge ceapa și cartofii bunicii. I se păruse ei că lipsește ceva când intrase, când și-a dat seama ce căuta din priviri: lipsea lacătul! Bunică-sa a uitat să încuie! Adriana râse la amintirea bătrânei uituce și trase ușor, cu grijă, să nu o scape, poarta grea ca o lespede.

Deci așa era aici, jos! Se aștepta să fie mai înghesuit. Oare pentru că era cea mai mică din familie? Sau era o iluzie optică? În timp ce analiza și recunoștea rânduiala, a observat ceva ce nu văzuse niciodată de afară: o altă încăpere, în spatele scării. Mai mică decât toate celelalte. Iar în ea, o strălucire argintie. O strălucire ciudată, în care vedea restul încăperii, cu tot mai multe detalii, pe măsură ce se apropia: scara de lemn, una, două, trei…șase nișe săpate în pământ. Una, cea mai înaltă, cu rafturi pănă sus și plină de gemuri și murături. Iar celelalte, pline de legume. Interesant… aproape ca o oglindă. O oglindă din care Adriana lipsea!

Au găsit-o dormind, după ce au căutat-o ca disperații prin toată curtea, prin casă, prin grajduri, apoi țipând după ea prin sat. Târziu, când bunică-sa și-a dat seama că lacătul este în buzunarul șorțului, și s-a gândit că nu are zile și răbdare de o a treia nenorocire, după grindina care distrusese grădina și dispariția copilei.

–          Mamaie!!!! Am fost în beci Maieeeee!!! Da` să știi că nu am umblat la borcane! Am zis să cer voie înainte. Și nici nu îmi era foame, Maie. Auzi Maie? Da știi ce am văzut Maie? E ceva după scară. N-am pus mâna, că am zis să nu se spargă, cum am spart luna trecută geamu` de l-o lăsat tataie afară, când m-am izbit fără să vreau. Maie da` auzi? Aia totuși ce-i? Că nu-i oglindă Maie, că mă vedeam în ea, dacă era!

–          Este o oglindă, Puică. Eu toată viața m-am văzut în ea. Am primit-o zestre, de la maică-mea, când m-am măritat. Nici nu știu cum n-a spart-o nimeni, că m-ar mira să nu aibă suta de ani. Se vedea și mama în ea, se vedea și bunică-ta. Toată familia se vedea, până a mă mărita. Bunică-tu a început să se vadă prin `89. Mamă-ta după ce te-o născut. Numa` uite că-s oameni care nu se văd neam! Mătuș-ta nici acuma nu se vede, cu tot neamu` ei.

Și ar mai fi povestit Maie despre ce și cum cu oglinda, dacă fetița nu începea să respire tot mai liniștit, pe măsură ce ochii i se inchideau din nou.

A visat că era din nou afară, pe un soare chiar mai arzător decât cel din ziua precedentă. Căldura o îmbrățișa, pufos, dens și blând, aproape ca păturicile bunică-sii. Era în grădină, în fața beciului. Porțile, ca niciodată, erau larg deschise. În secunda următoare coborâse deja. În spatele scării, oglinda era prăfuită, dar o umbră se zărea timid în ea. A întins mâna să o șteargă, dar sticla era prea îmbâcsită să iasă la lumina slabă doar cu atât. Așa că a luat un sac.

Pe măsură ce ștergea, silueta era tot mai clară. Dar nu părea să fie chiar Adriana. Parcă era dar… să tot fi avut vreo 30 de ani, poate mai mult… numai că…trăsăturile păreau să se schimbe mereu… părul își tot schimba lungimea si culoarea, urcând de pe umeri într-o tunsoare scurta, de la negru la castaniu, apoi roșcat, riduri i se plimbau pe față, gât și mâini, lumina din ochi își schimba intensitatea, mușchii păreau să fie când moi, când tonifiați pe corp. Hainele rămâneau mereu aceleași însă, cu expresia absolut fascinată care încerca să înțeleagă cine este ea, Adriana, cu adevărat, de ce femeia din oglindă părea reflecția ei și în același timp o străină. De ce simțea că o cunoaște, că îi trăise viața și aveau aceleași amintiri, dar că ar fi putut oricând să pășească afară, să stea de vorbă cu ea, ca un om nou, de parcă tocmai atunci s-ar cunoaște.

–  Cine ești? Iși șopti odată cu reflecția, și fata din fața ei deveni adolescenta cu păr mov și codițe lungi până la piept.

– Cine sunt? Ce fac cu viața mea?? A părut să își răspundă, tot cu o întrebare, iar imaginea deveni o femeie tânără, cu ochelari ascunși de breton și cu o tunsoare care îi amintea de Dora, exploratoarea.

– Ce Doamne iartă-mă faci, oglindă? Ești magică? Sunt eu? Apăru fetița castanie, bronzată, cu nasul și obrajii arse de soare.

-Ești tu! Sau poate nu! Poate vei fi așa. Trebuie să știi cine ești, pentru ca imaginea să se oprească. Să te vezi clar. E interesant! Nimeni nu s-a mai întrebat până acum. Absolut nimeni. De obicei vin, se strâmbă la mine, văd că nu se văd și pleacă. Nimeni, în atâtea mii de ani.

Abia atunci și-a dat seama că cea care vorbește este însăși Oglinda. Că reflecția nu mai mișcă buzele, iar vocea se aude doar în mintea ei.

-Dar Maie s-a văzut mereu!

– Ești cel mai tânăr membru al familiei tale care mă vede. Am stat ascunsă. Am fost cândva femeie. Demult de tot, înainte ca anii să se numere ca acum. Când voi găsi armonie între ele. Nici măcar nu eram un om rău. Nu am rănit niciodată pe nimeni. Pur și simplu nu îmi păsa. A murit bunica? Nu are nimic, oricum era bătrână! Si-a dat fratele meu un ciocan peste degete? Păi dacă nu e atent! Nu contează. Contez EU! Contează ca eu să fiu cea mai frumoasă tânără din oraș. Să fiu invitată la toate balurile. Să mă admire, fără să mă atingă. Și mergeam, în fiecare zi, la templu. Să mă văd. Pentru că pe atunci nici măcar nu aveam oglinzi în toate casele, ca azi. Hemera, însăși ziua, s-a înfuriat atunci. M-a blestemat să încep să mă mai văd în oglindă când are să îmi pese de cine sunt, nu doar cum arăt. Mi-am petrecut restul zilelor amară de furie, încercând să distrug oglinda, furată la lăsarea serii. Până când, într-o noapte în care ploua violent, cu bucăți de gheață, am scos-o afară. Și am devenit oglinda, în timp ce mă izbeam de ea. Ai mei nu m-au găsit niciodată. Dar în loc să înapoieze artefactul, au început să îl dea mai departe, din generație în generație. Nu mă auzea nimeni strigând, așa că nu am mai cerut ajutor. În urmă cu câteva sute de ani, mi-am dat seama că cei care se uită spre mine îmi urmează blestemul. O vreme a fost taaare distractiv. Mulți știu exact ce sunt și de ce sunt în stare. Doar că nu vor să recunoască. Pentru că răutatea, când o vezi în ochii tăi, doare. Un obiect ca mine poate provoca extraordinar de multă durere, să știi. Dar tu? De tine mi-a plăcut. Ești un copil tare drăgălaș. Văd în tine inocența pe care o aveam la anii tăi. Și mai văd lecțiile ce aș fi putut să le învăț de la Hemera, în loc să mă înfurii. Trezește-te! Trezește-te, înainte să creadă că ești moartă!

S-a trezit tremurând. Mamaie o scutura, speriată ca nu cumva copila să aibă febră. Nu ar fi trebuit să o lase cu inconștienta de vară-sa! Iar a lăsat-o să stea în soare și uite că a făcut insolație!

Dar copila era ca în transă. S-a ridicat, a apucat capotul bâtrânei, s-a scuturat să nu mai tremure și s-a dus glonț la oglinda din hol. Ce chestie… aici se vedea încă. Lacătul! Maie nici măcar nu a reacționat, când i l-a scotocit din buzunare. Doar a urmat-o în grădină, apoi în jos pe scară. 

Așa cum se aștepta, oglinda începuse să îi arate cine este. Numai că pe măsură ce se mișca, imaginea se schimba, arătând-o cum se văzuse și în vis.

– Maie vezi? Se schimbă!

-Ce să văd, Maie, ești tu! Vai dacă prind copila ceea, cum te-o lăsat cu capu-n soare!

-Maie!!! Mă văd! 

-Da normal că te vezi, toată lumea din familia noastră se vede.

Ce știe Maie… Așa că trase un sac, să acopere oglinda. În timp ce trăgea pânza, o roșcată cârlionțată, în rochie lungă, albă, alunecă pe fața din oglindă si-i suflă un pupic.

A ieșit din scuturând tremuratul cu câteva lacrimi. Ce poveste de spus nepoților…