Cetatea
Cetatea este sus de tot, pe munte, abia vizibilă printre brazi de aici, de unde mă aflu. Înaintez, în rochia grena, udă, grea, care mi se lipește de picioare la fiecare pas, pe drumul pe care probabil odinioară intrau trăsuri. Sub picioarele mele, pietrele, negre ca smoala, mari, aproape că par să mă încurajeze să înaintez, printre zidurile colorate viu în albastru și portocaliu și… sclipicioase? Pentru că sunt în umbră, alerg repede în sus, în Piața care mi se deschide în față, însorită și cumva prietenoasă, deși goală. Un copac în centru…aproape ca în basmele pe care le citeam când eram mică.
Dar nu asta mă interesează acum. Acum vreau să văd zidurile. Zidurile chiar sunt….lucioase. Aproape că mi-a fost teamă să ating, dar acum că o fac, se simte rece, neted, dar cumva prietenos. De parcă ceva ar vibra dinăuntru, să mă cheme. Nu toate zidurile sunt însă la fel. Dacă din exterior totul părea albastru și portocaliu, lucind foarte, foarte discret, de aici se văd mai multe culori: galben, albastru, vișiniu, mov, roșu chiar. Iar unele par transparente, dar nu se vede nimic prin ele.
Și nu totul are un aspect sidefat. Există locuri în care lumina pare să dispară pur și simplu, de parcă ceva ar răpi-o înăuntru.
Încep să îmi plimb degetele pe clădiri, ca un copil care se joacă pe gratiile unui gard. Se simte când treci de la una la cealaltă, pentru că pe o distanță de doar câteva zeci de metri, simt când aspru, când neted, când aproape ascuțit, când doar denivelat, de parcă piatra nu s-ar fi hotărât încă cum vrea să fie. Trec de la rece ca gheața la călduț, fierbinte de îmi vine să iau mâna și suprafețe atât de apropiate de căldura corpului meu, că abia le simt. Soarele, care acum s-a ascuns de zidurile astea și luminează acum doar jumătate de piață, nu pare să afecteze clădirile altfel decât evidențiind culori.
Copacul din mijloc pare să fie acum cel mai iubit de raze. Stă acolo, nemișcat, dar foarte viu. Vântul bate abia perceptibil și îi mișcă frunzele ca într-un alint, de parcă și-ar mângâia în somn copilul. Mă apropii, pentru că simt că mă cheamă. Cu fiecare pas, mi se pare tot mai înalt, iar contrastul între verdele frunzelor și maroul crengilor se adâncește, făcându-l tot mai frumos în ochii mei.
Aproape am ajuns când îmi dau seama că rochia nu se mai lipește de mine când merg. Și cobor privirea. Nu știu când s-a uscat, dar acum, în soarele strecurat de coroana copacului, pare mai degrabă un roșu intens. Unde am ajuns? E copacul? E de la clădiri? E cetatea cu totul?
Rezemată de trunchiul mare cât să-l cuprindă minim 3 cât mine, mă uit în jur. Deși pustiu și într-o liniște totală, locul pare foarte viu, activ.
* Povestire scrisă pentru un Atelier de scriere creativă. de la Fundația Calea Victoriei. Cu bold este un fragment evidențiat pentru clasă, sugerat drept având potențial pentru o eventuală continuare.
